Chilling adventures of Sabrina – o serie marca Netflix

Bună! O să vă prezint astăzi o serie nouă apărută în preajma Halloweenului, la care nu am plănuit să mă uit și de la care nu aveam nicio așteptare. Nu sunt genul impulsiv când vine vorba de serii, de obicei mă documentez înainte de a începe ceva, dar într-o seară căutam cu logodnicul meu un film la care să ne uităm și am dat întâmplător peste seria asta care era prezentată pe Netflix. Și restul e istorie. Primul sezon are 10 episoade a câte o oră fiecare, dar nicicând nu a trecut o oră atât de repede. Ne-a prins rapid pe amândoi și în două zile văzusem deja 2/3 din serie. E amuzantă, amețitoare și uneori foarte dark, creată după seria de benzi desenate cu același nume, de care nu auzisem până atunci.

O ador pe Sabrina, o puștoica ce se trezește la împlinirea vârstei de 16 ani că trebuie să aleagă între lumea muritorilor și cea a vrăjitorilor, a sabatului în care fusese crescută de cele două mătuși ale ei Zelda și Hilda, și verișorul Ambrose. Toată familia este destul de ciudată, dar extrem de simpatică, iar casa în care locuiesc este un personaj în sine, atât este de faină și creepy. După Harry Potter credeam că le-am văzut pe toate la capitolul magie și vrăjitori, dar m-am înșelat.

Un alt detaliu interesant este lordul întunecat, Lucifer, care are un rol aparte în această serie, fiind capabil să te înfioare până la extrem (țineți cont că nu sunt fan al genului horror), iar vrăjitorii din orașul lor se raportează foarte des la el și îi sunt devotați în ciuda cerințelor absurde pe care el le are de la ei.

Povestea este desigur mult mai complicată de atât, ițele sale fiind asemeni unei pânze de păianjen, dar atât de măiestruos țesute încât nu merită să vi le destăinui acum. Trebuie să le simțiți pe propria piele și pe propria răspundere. 😜

Vă doresc vizionare plăcută dacă v-am stârnit curiozitatea încât să îi dați o șansă… Și aștept să reveniți cu o părere. Pe data viitoare! 😘

– Diana

Ce am mai făcut în ultima perioadă…

Bună, bună! Sunt și eu la fel de uimită cum sunteți voi de postarea de astăzi… Nu o să încep prin a vă spune cât de ocupată am fost și sunt… E de la sine înțeles că o grămadă de lucruri m-au ținut departe de blog, de Youtube și de comunitatea noastră frumoasă a iubitorilor de cărți. Deși am urmărit de aproape toate evenimentele și toate aparițiile acestui an nu am reușit să mă adun să particip în niciun fel. Facultatea e dusă, așa că am început să lucrez în 2018. Multe noutăți, prietenii și cunoștințe, oportunități și încercări pe care nu le luasem în calcul. Am două joburi acum, ceea ce mă miră și pe mine (în trecut aș fi preferat să folosesc timpul ăsta liber în alte scopuri), dar pentru că nu m-am decis să revin la viața mea de dinainte am simțit nevoia să îmi ocup timpul tot în domeniul medicinei. Îmi place să contribui cu ce pot, să ajut oamenii cu câte un sfat, cu câte o vorbă bună atunci când au nevoie. Nici nu vă dați seama ce fel de reacții primesc din partea lor, iar pentru mine nu mă gândeam că o să devină așa o mare satisfacție.

În ceea ce privește cititul… ei bine, nu citesc la fel de des. Dar odată ce mă prinde o carte țin morțiș să o termin cât mai repede. Pentru ca apoi să caut alta. Asta când nu mă fură somnul la finalul zilei. Naveta încă mă ajută să recuperez. Am totuși planuri mari pentru viitor, iar asta include și revenirea pe blog, cu noi recenzii și alte lucruri frumoase care mă încântă acum. Printre altele, să îmi schimb domiciliul. Vreau de ceva timp să plec de la ai mei… Nu a fost prea ușor să mă întorc aici după ce am stat 2 ani de capul meu și abia aștept să creez un loc nou pentru filmat, cu o bibliotecă mișto pentru cărțile mele (și celelalte lucruri ale mele), care acum sunt împărțite prin toată casa.

Cu gândul la noua bibliotecă vă las pentru a începe să mă organizez, acum că am prins curaj după atâta timp de absență. Ne auzim la următoarea postare. Stay tuned! 😘

– Diana

Numele meu este Anton de Geo Dinescu | Recenzie

numele meu este anton

Synopsis:
În acest roman de debut, suntem martorii unei vieți pe fast forward, în care narcisismul, căutarea iubirii, pierderea, vinovăția și acceptarea de sine alcătuiesc un domino infernal. Geo Dinescu scrie brut, autentic și emoționant.

La șase ani, Anton strânge bani ca să-și cumpere un frățior. Iubește cărăbușii, dar le rupe aripile. Are secrete cu mama lui și crede că e cel mai frumos din clasă. La șaisprezece ani, nu mai are nevoie de nimeni. Oamenii pe care îi iubește încep să moară. La treizeci, se logodește, deși simte că e capăt de linie.

Detestă pianul, deși e un compozitor faimos. La patruzeci de ani se află în plin dezastru.

Părerea mea:
La prima vedere ai spune că este o carte pentru copii, dar descrierea este cea care te îți oferă o imagine de ansamblu a ceea ce te așteaptă în interiorul ei, ceva mai profund și mai serios. Nu vă lăsați păcăliți, este o carte mai greu de digerat și care lasă urme, așa cum ar trebui să impresioneze viața unui om cu suișuri și coborâșuri, ai de-a face cu un puzzle ale cărui piese le vei potrivi abia la final când totul îți este la dispoziție.

Cartea este compusă din frânturi din viața lui Anton, un băiat pe care îl observăm în diverse etape ale vieții lui prin felul în care raportează la ceea ce se întâmplă între membrii familiei sale. Inocența și fericirea de la început este treptat schimbată în ignoranță și înfumurare, combinată cu o notă persistentă de nemulțumire și nestatornicie. Aceste fragmente sunt atât de bine îmbinate, încât nu reușești niciodată să îți dai seama ce fel de om este, fiecare vârstă găsindu-l pe acesta într-o altă stare de spirit, dar per total ceea ce pot afirm este că Anton nu este capabil să înțeleagă în niciun moment ce impact au acțiunile sale asupra celor din jur, nici să facă diferența dintre bine și rău. Dacă la început îi „ierți” neștiința, mai târziu nu poți depăși greșelile pe care le repetă la nesfârșit. Un exemplu este mama sa, care inițial este „tare frumoasă și bună”, ca mai apoi să devină „cea mai imbecilă ființă din lume” și o prezență abia sesizabilă; de asemenea Anton are planuri mari pentru copiii și nepoții săi, dar atunci când aceștia apar în viața lui le întoarce spatele sau se poartă și le vorbește urât. 

Relația cu tatăl său nu este cea mai bună și descoperim pe parcurs înclinația acestuia spre violență pe care o împrumută și Anton față de soția sa, precum și pasiunea pentru alcool. În umbra a ceea ce a văzut în copilăria sa nutream speranța ca ceva dintre acestea să îi fi rămas ca obiceiuri nedemne de repetat, dar dimpotrivă, nici nu realizează că ceea ce face este greșit și este suma celor mai urâte obiceiuri din familia sa.  

Pe lângă toate acestea, avem parte de momente la care ne putem raporta și unul dintre acestea este atitudinea față de familie din adolescență, când am manifestat cu toții un soi de respingere pentru ei din cauza faptului că eram prea implicați emoționali și greu de mulțumit și nu puteam înțelege punctul lor de vedere, dar vreau să cred că situația s-a îmbunătățit pe parcurs și am ieșit din bucla aceasta de neînțeles. În plus, Anton nu este responsabil nici ca adult, toată vina o atribuie celor din jur fără niciun motiv evident, o învinovățește și o lovește pe soția sa cu o seninătate care mie mi-a dat fiori, încât ajungi să te întrebi ce se întâmplă cu mintea lui.

Per total mi-a plăcut cartea și i-am acordat 4 fluturași din 5 pentru ideile ce mi-au stârnit diverse reacții, fie ele negative sau pozitive, pentru faptul că mi-a dat foarte multe de gândit în ceea ce privește modul în care ne raportăm la cei din jurul nostru, cum învățăm (sau nu) din greșelile noastre și cu ce rămânem la finalul vieții. Este o lecție de viață ce merită transmisă mai departe, chiar și ca un simplu exemplu negativ. 

V-o recomand cu drag, dar dacă vă deranjează detaliile grafice nu este cartea potrivită pentru voi și cu siguranță nu o recomand sub vârsta de 16 ani, dar aceasta este alegerea fiecăruia.

Citate:

„Mama e tare frumoasă și bună, mai ales când face prăjitura aia cu ciocolată. De-aia mie-mi pare tare rău că, atunci când vine să mă vadă, Bunica o ceartă maxim. Îi spune că e incapabilă să crească un copil – când am întrebat ce e aia „incapabil”, au râs cu toții și au arătat-o cu degetul pe mama:
 – Uită-te bine la mă-ta, ea e o incapabilă perfectă!
Ce bine, ce bine, sper că, atunci când o să cresc, și eu o s-ajung cel puțin la fel de incapabil.”

„Am întârziat aproape o oră. De-asta am râs de ne-am prăpădit. Noi voiam familie, dar nu eram în stare nici s-ajungem la timp la un eveniment care ne va schimba viețile. Logodnă pe bază de relaxare, asta era ideea. Cât timp ne-a cântat popa, am râs pe înfundate. Când ne-a pus verighetele pe degete, nu mai găseam nimic amuzant. Exact ca atunci când urci în avion: pornește, și nu mai ai nicio șansă să cobori. Voiam amândoi să-i spunem popii că o să coborâm la prima.”

„Păcat? De când e sinuciderea un păcat? Tata mereu s-a considerat capul familiei, iar un cap își rezervă dreptul la orice decizie importantă. Dar popii nu cred asta, așa că i-au dat o groapă la marginea cimitirului.”

Nota mea:

Note
4 fluturași din 5

 

 

The Rose and the Dagger (#2) de Reneé Ahdieh | Recenzie

23308084

Synopsis (Goodreads):
The darker the sky, the brighter the stars.

In a land on the brink of war, Shahrzad is forced from the arms of her beloved husband, the Caliph of Khorasan. She once thought Khalid a monster—a merciless killer of wives, responsible for immeasurable heartache and pain—but as she unraveled his secrets, she found instead an extraordinary man and a love she could not deny. Still, a curse threatens to keep Shazi and Khalid apart forever.

Now she’s reunited with her family, who have found refuge in the desert, where a deadly force is gathering against Khalid—a force set on destroying his empire and commanded by Shazi’s spurned childhood sweetheart. Trapped between loyalties to those she loves, the only thing Shazi can do is act. Using the burgeoning magic within her as a guide, she strikes out on her own to end both this terrible curse and the brewing war once and for all. But to do it, she must evade enemies of her own to stay alive.

The saga that began with The Wrath and the Dawn takes its final turn as Shahrzad risks everything to find her way back to her one true love again.

Părerea mea:
Dacă nu ați citit recenzia mea despre primul volum o puteți face aici, apoi reveniți să discutăm mai multe despre volumul 2. De îndată ce am terminat cartea și am văzut că nu a apărut încă în limba română m-am hotărât să nu mai aștept și să mă apuc de continuare în engleză. Trebuia neapărat să aflu ce s-a întâmplat cu Seherezada și Khalid, our beloved heroes. Dacă ați citit Urgia și zorile știți că (spoiler!!!) Seherezada a plecat de la castel cu vechiul ei prieten Tariq pentru a se salva și astfel îl lasă în urmă pe soțul ei. Dar noul loc unde ajunge este plin de dușmani care doresc să îl ucidă pe Khalid sau să îi facă ei rău pentru a-l răni pe acesta. Între timp, avem plăcerea să o cunoaștem mai bine pe Irsa, sora ei și pe cei doi prieteni de nădejde ai lor, Tariq și Rahim. 

Cartea este plină de comploturi, de trădare, minciuni și noi alianțe, iar personajele noastre au dificultăți în a alege în cine să aibă încredere. Nimic nu este ceea ce pare și pentru unii dintre ei este ușor să se piardă pe sine în căutarea puterii și pierd din vedere ceea ce este important. 

Khalid este mai aproape ca niciodată să devină bărbatul de care are nevoie Seherezada și un conducător bun al ținutului său. Caracterul lui este mult mai plăcut și strălucește în întunericul ce domină pretutindeni. 

Nu pot uita și tristețea din momentele mai puțin fericite ale cărții, când am plâns, afectată de evenimente și de ceea ce înseamnă ele pentru personajele noastre. M-am simțit cu adevărat atașată de ele și fiecare lovitură asupra lor am simțit-o și eu. 

Multe lucruri putem învăța din aceste cărți, dar cea mai importantă lecție este că există întotdeauna iertare pentru cei care o caută, iar pentru persoana potrivită suntem capabili de orice, chiar și de a ne transforma întrega existență pentru a o primi cu brațele deschise. 

V-o recomand cu drag și abia aștept să apară traducerea și la noi.
Renee Ahdieh
Despre Renee Ahdieh:

Renée Ahdieh este absolventă a Universității Carolina de Nord, Chapel Hill. În timpul liber, îi place să danseze salsa și să colecționeze pantofi. Este pasionată de toate rețetele culinare care conțin curry, de baschet, dar și de salvarea câinilor. Primii ani de viață i-a petrecut într-un apartament dintr-un zgârie-nori din Coreea de Sud. Drept urmare, adoră să fie cu capul în nori. Locuiește în Charlotte, Carolina de Nord, SUA.

Sfîrșitul nopții de Petronela Rotar | Recenzie

33293196

Synopsis:
Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde. Știu, știu că e copilăresc să îmi doresc asta, și totuși, de ce nu pot opri senzația că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea? Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sfîșietoare, e la doar o noapte distanță?

Părerea mea:
Nu știu dacă am mai spus asta până acum pe blog, dar nu am fost niciodată fana povestirilor, nu mi-au plăcut când am fost mică și nici acum nu mă încântă, totuși din când în când mai fac și câte o excepție și uneori sunt impresionată de ceea ce descopăr. Aceasta este prima carte pe care o citesc de la Petronela Rotar, nu știu dacă acesta este stilul ei de scriere sau dacă abordează diferite genuri și stiluri, dar cu siguranță a mai câștigat un cititor. Am fost încântată să descopăr că scurtele sale povestiri sunt pline de substanță, cu personaje care reușesc să se remarce și chiar să îmi fure emoții, lucruri care până de curând mi se păreau imposibile într-un spațiu atât de limitat de pagini.

Cartea cuprinde 19 povestiri în acest fel, unele dintre acestea nici măcar nu depășesc 3-4 pagini, dar una câte una m-au făcut să citesc cu din ce în ce mai multă curiozitate până la final. Din punctul meu de vedere poți găsi aici povești pentru toate gusturile, iar mie una mi-au plăcut toate, așa improbabil cum pare. A trecut ceva timp de când am citit-o și am așteptat înainte să-mi scriu părerea deoarece de cele mai multe ori când îmi place ceva atât de mult îmi este greu să formez cuvinte coerente și prefer să las timpul să treacă, apele să se liniștească. Și multe dintre detaliile cărții sunt păstrate vag în minte, cu siguranță este una dintre puținele cărți pe care le-aș reciti cu aceeași plăcere ca la prima lectură.

Cred că nu este cea mai bună idee să iau fiecare titlu în parte și să vorbesc despre el, prefer să vă las pe voi să descoperiți singuri ce se ascunde înăuntru și susțin cu încredere că nu veți fi dezamăgiți.  

Despre Petronela Rotar:
Petronela Rotar nu are biografie literară. Maximum una pseudoliterară, cu indulgenţă. S-a născut la ţară, ca veşnicia lui Blaga, undeva lîngă Braşov, şi a făcut naveta la oraş. La şcoală, aia cîtă a făcut. La liceu, i-au apărut cîteva poezii în revista literară a şcolii, iar ăsta ar fi putut fi un început bun pentru o biografie literară, dar nu a fost. Apoi nu a mai apărut decît la televizor şi în ziare. Şi acolo, de partea greşită a microfonului. A fost reporter, editor sau prezentator la staţiile locale ale Pro TV, Antena 1, Realitatea. S-a apucat de două facultăţi, Litere şi Sociologie, şi nu a terminat-o pe niciuna. Are de gînd să nu o termine nici pe a treia. S-a apucat şi de doi copii, iar pe ăştia încă îi desăvîrşeşte. Sau aşa îşi imaginează, cînd se place pe sine. Cînd nu, nu îşi imaginează nimic. A scris toată viaţa pentru ea, sperînd că atunci cînd o să dea colţul va fi descoperită, publicată şi premiată. S-a prins tîrziu că nu va fi aşa, drept care şi-a făcut un blog. Aşa a ajuns să publice în Tiuk şi să scrie pentru Catchy. Şi să scoată prima carte, O să mă ştii de undeva. Gata.

Păpușile de Cristina Nemerovschi | Recenzie

 

 

Sinopsis:
La început n-au fost cerul și pământul. La început au fost Dora și Luna.

Aprilie, 2011: Dora – care are 18 ani, cântă într-o trupă rock și se pregătește de bac –o întâlnește într-o noapte pe carismatica și misterioasa Luna. Alter ego, iubită, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se împarte între aventuri extreme și dorința de a-i face pe cei din jur să le accepte relația, totul sub amenințarea unei profeții vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate întunecate, și o provocare: Dora va trebui să o iubească pe Luna împotriva tuturor.


August, 2014: O surpriză romantică pentru Luna ia o întorsătură neașteptată și Dora va observa cum lumea pe care o știe, în mijlocul căreia se află iubirea ei, se surpă definitiv.

La început n-au fost cuvântul, Dumnezeu sau întinderea nesfârșită de ape. La început au fost Dora și Luna.
Și totul a pornit de acolo.


Părerea mea:

Mi-a plăcut foarte mult această carte. De ce? Pentru că este o poveste cursivă, profundă despre viață și moarte, despre viața trăită la maxim, fără regrete, fără bariere, fără ezitare. O poveste pe care o începi, dar căreia nu îi poți pune pauză, după cum se spune „dacă ai pornit în horă trebuie să joci”.

Dragostea dintre cele două fete este aproape tangibilă, o poți simți, o poți înțelege și poate fi înlocuită cu oricare altă dragoste pe care o cunoști, deoarece depășește banalitatea, granițele noastre. Acestea par de asemenea foarte reale, îți rămân în minte ca persoane pe care le-ai cunoscut, vii, strălucitoare, nu personaje dintr-o carte oarecare. 

Acțiunea nu este neapărat o surpriză pentru că știm de la început că Luna este moartă, ne apropiem pas cu pas de punctul culminant, știi că o să vină, îl aștepți, știi că nu îl poți opri, deși îți dorești asta. Apoi ai ajuns la destinație și simți o lovitură în moalele capului, începi să plângi și nu mai înțelegi rolul lumii și al vieții, care este imprevizibilă și nedreaptă și te ia pe sus ca un uragan.    


Luna trăiește în fiecare persoană pe care o surprinzi râzând sau acționând necugetat, moment în care începi să zâmbești la rândul tău. E incontrolabil. Dora ești tu, cea care așteaptă să se întâmple ceva, să apeși un buton pentru ca viața să pornească, iar Luna este triggerul de care ai nevoie. Oare cine este acea persoană capabilă să aibă un asemenea efect asupra noastră?


La final rămâi cu privirea ațintită într-un punct fix, de parcă ai avea nevoie de o pauză să analizezi totul. În cele mai mici amănunte. O vezi pe Dora, pe Luna și evenimentele pornesc de la capăt, fiindcă nu vrei să accepți că lucruri rele se întâmplă cum ai bate din palme. Cineva își pierde viața în fiecare minut într-un colț al lumii și într-o bună zi ai putea fi tu sau cineva apropiat ție. Și atunci realizezi că suntem simpli trecători și doar lăsând o impresie asupra celor din jur nu vei fi uitat atât de ușor.  


Întrebarea fundamentală este: Ai pe cineva care să își aducă aminte de tine dacă ai dispărea în această clipă? Vă recomand cu drag această carte. Aveți grijă de voi. XOXO

Rating:

5 fluturi din 5



Despre Cristina Nemerovschi:

Cristina Nemerovschi s-a născut pe 10 mai 1980 la București. A absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, secția Filosofia Culturii, și un master în cadrul aceleiași universități, încheiat în 2005 cu dizertația Despre natura adevărului propozițiilor matematicii și logicii la L. Wittgenstein. A urmat un master și în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice. În perioada 2006 – 2009 a lucrat ca redactor la revista Metalhead.ro. Din 2009, este redactor al revistei EgoPHobia, unde are și o rubrică permanentă, Cronica nihilistei. A publicat proză, filosofie, critică literară, eseuri, studii, interviuri cu personalități culturale în revistele EgoPHobia, Tiuk!, Ateneu, Cultura, Sisif, Fiore Magazine, Noema, Subcultura, Accent Cultural, Suspans, Playboy. Semnează și cu pseudonimul Morgothya. 

Marți cu Morrie de Mitch Albom | Recenzie

Imagini pentru marti cu morrie

Marți cu Morrie este autobiografia lui Mitch Albom din perioada în care l-a cunoscut pe profesorul său preferat Morrie Schwartz și timpul petrecut împreună de-a lungul vremii. Este o carte ce atinge foarte multe teme, dar cea mai preponderentă este bătrânețea, moartea și modul în care o vedem. Autorul își reîntâlnește profesorul întâmplător, la câteva decenii de la terminarea studiilor universitare, deși îi promisese că vor păstra legătura. Bucuria este însă de scurtă durată, deoarece descoperim că acesta este grav bolnav. Cu toate acestea, profesorul își păstrează optimismul și îi oferă fiecare zi de marți fostului său elev cu speranța de a-l învăța niște ultime lecții. 

Cartea este deosebit de profundă, iar profesorul Morrie ne oferă de fiecare dată o perspectivă înviorătoare pentru diversele subiecte pe care cei doi le discută, asemeni cursurilor de odinioară pe care acesta le preda. El reușește să găsească un aspect pozitiv în fiecare situație dificilă în care se găsește și alături de el moartea nu mai pare atât de definitivă și irecuperabilă.

M-a emoționat cartea aceasta atât de mult, nu m-am așteptat să fiu impresionată de o persoană pe care nu am întâlnit-o niciodată, însă după această carte cred că o parte din profesorul Morrie rămâne la noi dacă ținem minte ceea ce a încercat să transmită în ultimele sale zile.    

Eu o recomand tuturor, este amuzantă pe cât este de melancolică, este plină de pilde și învățături și reușește să ajungă la sufletul tău cu o ușurință ce te ia prin surprindere. Nu este o carte recentă, dar mă bucur că am avut ocazia să o găsesc la anticariat și să păstrez acest exemplar valoros. Planul meu este să o dau mai departe, în special mamei și mătușii mele care știu că vor iubi această carte la fel de mult ca mine, iar dacă puneți și voi mâna pe ea nu ezitați să îmi spuneți cum vi s-a părut.

XOXO,

Diana

Rating:
Recenzie ”P.S: Te iubesc” by Cecelia Ahern + Film
5 fluturi din 5