Proba 12 – Vizită de Ziua Recunoștinței


Încă o zi obișnuită la birou. Trecuse puțin după ora 17 și soarele își trimitea razele exact asupra încăperii în care lucram eu, fapt ce mă destindea chiar și după o zi foarte obositoare. Gândul că voi petrece mâine Ziua Recunoștinței alături de sora mea îmi dădea o stare și mai bună de spirit, dar nu de fericire completă, deoarece părinții noștri nu au găsit o modalitate să ajungă anul acesta în Los Angeles, ei locuind la peste 2000 de km distanță. Dar se putea și mai rău. 

După ce am completat ultimele hârtii pe care le-am primit de la șeful meu și am făcut ordin în urma mea, l-am căutat pentru a-i spune la revedere înainte de a pleca spre casă. Telefonul aflat în buzunarul minuscul al sacoului meu alb asortat m-a anunțat că am primit un mesaj. Ținând dosarele pentru șeful meu într-o singură mână, am deschis mesajul și pe loc ziua mea a devenit un coșmar.

 „M-am certat cu Richard mai devreme și mă obligă să vin și mâine la servici sau mă concediază. Nu întreba. Îmi pare tare rău, Kate. Te pup.”  
Supărată peste măsură și în același timp curioasă să aflu cu ce îl supărase Rose pe șeful ei, mi-am continuat drumul spre biroul șefului meu, domnul Caius Luxury, renumitul designer de bijuterii al cărui secretară eram. Acesta se afla concentrat asupra mesei sale de lucru și privea cu lupa o minunăție sclipitoare, probabil o nouă creație.   
  – Kate, draga mea, ai terminat așa repede? Vai, ce a trecut timpul!
  – Da, domnule. Vă mai pot fi de folos cu ceva înainte să plec?
  – De părerea ta sinceră. Vino aici. Lucrez la o pereche specială de bijuterii cu cristale pentru soția mea de mai bine de două luni și doresc să fie gata până diseară când i-o voi dărui. Îți place? Iar acestea sunt pentru fetele mele și pentru mama mea. 
În mâna lui era cea mai strălucitoare pereche de cercei pe care o văzusem vreodată, atent modelată și când i-am ridicat am observat că erau și foarte ușori. Cadourile pentru ceilalți erau la fel de frumoase și foarte diferite ca model. După caracterul fiecăreia dintre ele credeam eu. 
  – Cerceii sunt superbi, este imposibil ca soția dumneavoastră să nu îi adore, i-am spus eu fără să mă gândesc prea mult. Orice femeie visează să primească un asemenea dar. 
Îmi dărui un zâmbet recunoscător, fericit parcă de aprobarea mea. 
  – Ce faci mâine până la urmă? Cinezi cu sora ta? m-a întrebat el, așezând cu atenție giuvaerele în cutii de diverse mărimi, forme și culori.
  – Adevărul e că s-a amânat pe altă dată pentru că nu poate veni. Doar ce am aflat. Cred că voi rămâne acasă până la urmă. Prietena mea Camy este plecată la părinți.  
  – În niciun caz nu o să stai singură, domnișorică. Te invit să petreci alături de familia mea. Or să se bucure tare mult fetele mele să te cunoască.
  – Dar este o sărbătoare de familie, domnule L. Nu pot veni.
  – Ba sigur că poți, insist.
  – Vă mulțumesc pentru invitație. La ce oră să fiu acolo?
  – Asta e atitudinea! Pe la orele 16 o să sevim masa, deci poți veni puțin mai devreme.   
  – În regulă. La revedere atunci și pe mâine.
  – La revedere, Kate.       
Am ajuns în fața casei familiei Luxury a doua zi exact cum stabilisem, îmbrăcată într-o rochie neagră până deasupra genunchilor asortată la o pereche de pantofi cu toc și platformă. După ce mi s-a deschis ușa, am pășit emoționată pe urmele doamnei Luxury până în living unde așteptau deja ceilalți invitați. 

  – Mă bucur tare mult că ai venit, Kate, îmi zise dânsa, luându-mă de mână. Caius nu a coborât încă, este în atelierul lui. Vino să îți fac cunoștință cu fetele mele.

Nu a fost greu să le observ pe cele trei fiice despre care doamna vorbea cu atâta mândrie. Frumusețea și eleganța lor era de asemenea cunoscută în rândul oamenilor de vază.
Prima care mi-a atras atenția a fost cea mai mare, ce purta o rochie roșie care ar fi scos orice persoana de sex feminin în evidență, indiferent de trăsăturile sale. La ea rochia doar completa acest minunat tablou. Nu cred că avea mai mult de 23 de ani. Ochii săi albaștri semănau cu două nestemate. În ciuda acestor lucruri îți dădea impresia de răceală și chiar răutate. Poate era doar părerea mea.  
   – Ea este Saphire, am aflat eu în curând, fata mea cea mare. Draga mea ea e Kate, secretara tatălui vostru. Saph lucrează ca designer pentru o casă de modă.
  – Încântată, i-am spus eu strângându-i mâna, chiar dacă expresia feței ei nu era deloc prietenoasă. Așteptam în orice moment să mă împroște cu venin.   
La puțină distanță de ea se afla și mezina, o zână cu bucle blonde ce îi acopereau umerii în valuri nesfârșite. Avea de asemenea ochii albaștri și o privire pătrunzătoare, fermecătoare. Spre deosebire de sora ei zâmbetul ei te invita să îi vorbești și chiar să o îndrăgești imediat.  
   – Aceasta este Melody, studenta familiei. E în anul III la Facultatea de Film și Arte Teatrale. Vrea să devină actriță și cântăreață.
   – Bună, eu sunt Kate, am continuat, răspunzându-i la salut.
   – Bună, zise și ea, cu un glas cristalin. Mă bucur să te întâlnesc. Tata mereu vorbește despre tine. Numai de bine, se grăbi să adauge când a văzut că îmi frământ mâinile.
   – Încântată și eu, Melody. Să lucrez pentru tatăl tău este cel mai relaxant și interesant job pe care l-am avut. E o plăcere.
   – Nu mă îndoiesc. E un tată grozav.
Apoi atenția se îndreptă spre bobocul de fată care ne urmărea curioasă fiecare mișcare, defilând ca o adevărată domnișoară în rochița ei albă. 
   – Bună ziua, mi se adresă ea când m-am apropiat mai mult de ea.
   – Spune-mi bună, scumpo. Care este numele tău?
   – Angel.
   – Un nume pe măsură pentru o fetiță frumoasă. Eu sunt Kate.
   – Kate, îți place rochia mea? Saph a făcut-o pentru mine.
   – Îți stă minunat, Angel. Ești ca o prințesă.
Îmi mulțumi, fericită de răspunsul meu și apoi se făcu nevăzută. Cea mică era de o finețe deosebită și putea fi confundată ușor cu o păpușă. La înfățisare era leită mamei ei și era o dulceață de copil. Era de asemenea foarte matură pentru o piticanie de 5 anișori. 
Am trecut apoi pe la fiecare membru al familiei Luxury și după ce am terminat de vorbit am sesizat că mâncarea era gata. Oricât am insistat nu m-au lăsat să îi ajut să pregătească masa, așa că a fost o plăcere să aflu mai multe despre această familie specială. Tradiția lor de a  confecționa bijuterii era cea mai mare mândrie și o pasiune pe care o împărtășeau cu toții, motivul princioal pentru care lucrările lui erau atât de căutate. Pur și simplu te îndrăgosteai la prima privire. Era un fenomen magic. Așa am ajuns și eu angajata domnului Luxury, luând contact cu operele sale artistice. Pe lângă acest lucru, era un om extraordinar de bun și cinstit, ceea ce-l transorma în șeful perfect.
Doamna Luxury și doamna Clare, mama domnului Luxury, erau două firi total diferite, dar reușeau să se înțeleagă într-o limbă comună – arta gătitului, fiind amandouă niște bucătărese excelente. A trecut o perioadă bună de timp de când nu mai mâncasem atât de bine. Pentru Ziua Recunoștinței nu a lipsit desigur curcanul umplut, jambonul, cartofi piure și cartofi dulci, porumb și plăcinta de dovleac, mâncarea specifică sărbătorii, care erau gătite pe gustul meu.

În doamna Clare o vedeam pe propria mea bunică și era un sentiment liniștitor. Pe tot timpul discuției noastre mi-a vorbit la fel ca nepoților săi și m-a îmbrățișat chiar când am vorbit prima dată. Era o femeie minunată. 

Imediat ce am terminat de servit, domnul Luxury a luat cuvântul. 

  – Dragele mele doamne și domnișoare este timpul pentru cadouri. 

Atunci mi-am dat seama că era un obicei să dăruiești câte ceva. Eram bucuroasă că nu uitasem să cumpăr și eu pentru fiecare un cadou simbolic.

   – Pentru tine, scumpa mea Angel, am creat o pereche de cercei în formă de floare, pentru că ești cea mai scumpă și minunată floare din viața noastră. Tu parfumezi tot ceea ce te înconjoară prin inocența și spiritul tău îngeresc.
   – Pentru Saphire, o pereche de cercei special pentru nuntă. Chiar dacă nu sunt de acord și cred că ești prea tânără să te căsătorești, vreau să fii cea mai frumoasă mireasă și să știi că sunt mândră de tine. Chiar dacă pari mereu puternică și stăpână pe tine, tati știe că în interiorul tău ești fetița mea sensibilă și sentimentală.
   – Ție Melody îi dăruiesc o stea, pentru a nu uita niciodată care este visul tău și pentru a  lupta să devii cea mai bună. De asemenea, ea să fie steaua ta norocoasă în momentele grele când o să ai nevoie de ajutor, dar când simți că te depășesc să știi că eu și mama ta îți suntem mereu altături și pregătiți să te salvăm. 
   – Dragă mamă, pentru dumneata am o pereche de cercei care să se potrivească medalionului primit de la tata, să ne ai pe amândoi aproape de inima ta. Te iubesc și îți mulțumesc pentru tot.
   – Și eu te iubesc, scumpule, spuse doamna Clare.
   – Iar pentru tine Kate un lănțioșor cu medalion pentru tot ajutorul ei pe perioada în care a lucrat cu mine și în continuare și bine ai venit în familia noastră. Ești inteligentă și capabilă să supraviețuiești în oceanul rece și plini de prădători al vieții asemeni unui delfin.
   – Vă mulțumesc, domnule. 
   – Plăcerea a fost a mea.  

M-am ridicat de la masă și aducându-mi geanta de pe canapeaua pe care o lăsasem le-am dat fiecăruia darul împachetat frumos în roșu. După ce le-au deschis mi-au mulțumit sărutându-mă și îmbrățișându-mă. (Ce credeți că am ales? Aștept părerile voastre.)

   – Și acum tată este rândul cadoului nostru pentru tine, zâmbi entuziastă Melody. Poartă numele LuxuryGifts.ro și de azi înainte acest site pe care l-am creat special pentru bijuteriile tale este locul perfect ca întreaga lume să descopere talentul tău. The Finest Gift Made with Love. 

––––––
   – Uau. Ai petrecut minunat, sunt geloasă pe tine. Familia Luxury pare de treabă. Se pare că te-ai distrat și fără mine, îmi reproșă Rose după ce i-am povestit întreaga zi petrecută de Ziua Recunoștinței.
   – Mi-ai lipsit, surioară, i-am spus sincer, dar nu pot spune că nu a fost extraordinar. Familia Luxury este o familie adevărată!    



Articol înscris în competiția „SuperBlog”.
Anunțuri

Proba 11 – Jocurile copilăriei versus jocurile vieții de adult



L-am zărit din nou la trecerea de pietoni, în timp ce conduceam în întârziere spre grădinița fetiței mele. Câteva secunde mi-au fost de ajuns să îl recunosc, chiar dacă nu îl mai văzusem de foarte mulți ani, fiindcă nu se schimbase deloc.  Era același băiat brunet, înalt și chipeș din școala generală care m-a făcut să îmi schimb perspectiva pe care o aveam în copilărieasupra iubirii și a vieții în general. Până atunci nu mai văzusem pasiunea licărind în ochii nimănui și am rămas uimită când într-o zi s-a așezat în banca mea și a început din senin să îmi vorbească despre lucruri absolut banale, dar care prin modul lui unic de a le povesti deveneau adevărate taine nemaiauzite. Ne fermeca de fiecare dată când spunea câte ceva, fapt pentru care diriginta îl poreclise „povestitorul clasei”. Desigur acum nu mai era băiatul subțirel de altă dată, era bărbat în toată firea, dar pentru mine el va fi întotdeauna micul Robert, pe care nu-l voi uita niciodată. 

Am devenit în scurt timp prieteni buni și am ajuns să vorbim cu orice ocazie și despre absolut orice îmi trecea prin minte, iar el a fost mereu pregătit cu un sfat sau un comentariu hazliu. Chiar mi-a luat apărarea când am fost prinsă în urzealacolegelor invidioase pe prietenia noastră, deloc flatat de atenția pe care o primește din partea lor. Poate ele nu înțelegeau de ce m-a ales pe mine în locul lor, dar mi se părea cel mai firesc lucru când eram împreună. La sfârșitul clasei a opta mi-a făcut confesiunea care m-a făcut să simt sentimente mult mai profunde decât de prietenie. E o amintire prea dragă pentru a o da uitării.

  – Îți amintești când m-am transferat aici? m-a întrebat el, așezându-se pe treptele care duceau spre terenul de sport. Soarele se juca printre șuvițele lui rebele și îi dădea o imagine melancolică.
  – Da, păreai speriat. Terorizat chiar. Cred că nu te-am văzut niciodată atât de tăcut, absorbit în propriile gânduri.
  – Mă temeam că nu voi reuși să îmi găsesc prieteni noi. Toți mă priveau plini de curiozitate, ca pe un exponat de la muzeu, de parcă aș fi fost în jocurile foamei și eu eram următoarea pradă. Tu însă erai diferită și de aceea am rugat-o pe învățătoare să mă așeze lângă tine.  

  – A fost alegerea ta? Și eu habar nu am avut.  
  – Da, apoi când te-am cunoscut mi-am dorit să te scot din cochilia ta, să ajungi să te vezi prin ochii mei. Ana ești incredibilă. Te-am înscris la o Școală de Luptă, cu tine însăți și ai absolvit. Acum strălucești, așa cum ar trebui.
  – Mulțumesc, Roby.
L-am sărutat pe obraz, dar nu m-a lăsat să mă îndepărtez, ci și-a cuprins buzele cu ale sale și am crezut că plutesc pentru câteva secunde. A fost primul meu sărut. Magic. Apoi lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Atunci a fost ultima dată când l-am văzut, deoarece familia lui s-a mutat din nou, într-un alt oraș. Am păstrat legătura prin telefon și prin scrisori, dar după o vreme și acestea au încetat. Cu el am traversat perioada minunată a jocurilor inocente a copilăriei și am experimentat primii fiori ai iubirii. Chiar și după atâta timp știu că el este și va fi mereu o dovadă a tinereții mele de mult trecute.


Articol înscris în competiția „SuperBlog”.

Proba 10 – Ce ne mai place joaca!

15 martie 2022

Am intrat grăbită în casă, direct spre dulapul umplut la refuz de haine, alegând de acolo o fustă elegantă neagră și cămașa mea preferată albă cu buline roșii și alungând nevoia de a-mi anula planurile din această seară pentru a mă odihni câteva ore. Garda aceasta a fost un coșmar. Arunc într-un colț al holului pantofii cu toc pe care îi purtasem astăzi și aleg o pereche de sandale roșii care să se potrivească ținutei alese. Era ziua prietenei mele din liceu și urma să ne întâlnim la cină și apoi aveam de gând să mergem într-un club să dansăm, profitând de câteva ore de libertate. La vârsta de 30 de ani cât împlinea ea astăzi, multe lucruri din viața noastră se schimbaseră. A fi adult era mai dificil decât ne-am așteptat.

Imediat ce am pășit în restaurant am văzut-o zâmbindu-mi de la o masă de două persoane situată în mijlocul încăperii frumos amenajate. Purta o rochie scurtă, albastră, ce îi punea în evidență talia subțire și picioarele ei lungi. Am salutat-o scurt printr-un sărut pe obraz și am luat loc pe scaunul din fața ei. 

 – Bună, Amalia. Am comandat deja, mă așteptam să fii înfometată.

 – Nici nu îți dai seama. A fost o noapte extrem de aglomerată.

 – Îmi imaginez, doamna doctor…

Cina a fost delicioasă și ne-am simțit bine, vorbind despre petrecerile din liceu și primele noastre iubiri. Era imposibil să nu mă simt în largul meu în preajma Alexandrei.   

 – Îți amintești, îmi zise ea melancolică, cum obișnuiam să ne jucăm pe laptopul fratelui meu  cele mai noi jocuri online? Avea cea mai tare placă video din bloc, placa video Gigabyte nVidia GeForce 7600GS de 256MB, AGP. Era atât de încântat de faptul că această placă a venit în dotare cu cele mai noi drivere și setările optime pentru jocuri, încât ne-a înnebunit și pe noi.

 – Da, ajunsesem să ne petrecem weekendul butonând jocuri și trecând nivele din ce în ce mai avansate. A durat ceva timp până l-am ajuns din urmă, ținând cont că la început eram praf. Ce se mai amuza pe seama mea Mihai! Cu timpul am căpătat experiență și îndemânare și am ajuns să îl întrecem.

 – Mihai este încă pasionat de jocuri și acum îl are pe Liviu, băiatul lui de 10 ani, ca adversar. Sunt foarte competitivi.

 – Crezi că ne primește și pe noi la un gaming? Mai bine rămâne pe altă dată clubul.

 – Bună idee! Îi dau acum un telefon să văd dacă putem merge. Îmi e dor de o competiție ca la carte.

Spre bucuria noastră, Mihai tocmai venea de la servici și ne-a luat cu mașina de la local la puțin timp după ce am terminat de mâncat. Nu îl mai văzusem de aproape 6 ani, dar nu se schimbase foarte mult, cu excepția părului, acum grizonat, și a câtorva riduri.

 – Nu mi-a venit să cred când m-a sunat Alex și mi-a zis că vreți să veniți la un joc. Tocmai săptămâna trecută mi-am cumpărat o placă video de pe magazinul online Mediatdot și sunt tare mulțumit. Mi-a recomandat-o un prieten de pe un forum de gaming, o nVidia GeForce GTX™ 980, care are cel mai nou model high end în rândul procesoarelor grafice.

 – Tot nVidia? Sunt chiar așa bune? l-am întrebat eu.

 – Am încredere în ce am încercat până acum și nVidia nu m-a dezamăgit niciodată. Am jucat chiar și cele mai noi versiuni Call of Duty, Watch Dogs și Battlefield 4 și pot spune că din punctul de vedere al graficii se prezintă impecabil. Placa abia cumpărată include cele mai noi tehnologii de gaming de la NVIDIA, inclusiv PhysX  și NVIDIA TXAA, oferind o redare grafică mai fluidă și o experiență generală îmbunătățită.

 – Asta da achiziție, frățioare.

 – Nici nu îți dai seama până nu o încerci. Ca și jucători ne-au fost satisfacute cerințele privind customizarea și overclocking-ul, pentru că GeForce GTX 980 include tehnologia NVIDIA GPU Boost 2.0, care crește automat viteza procesorului grafic, pentru o performanță sporită.

 – Deja vorbești o altă limbă, Mihai, dar te credem pe cuvânt. Abia aștept să văd ce poate placa ta.  

Ajunși la el acasă am fost întâmpinate de un băiețel entuziast, Liviu, clona fidelă a tatălui său, care pornise deja laptopul și aștepta să ne duelăm. Soția lui pregătise niște gustări și ne-a îmbrățișat pe rând când am intrat. Era la fel de frumoasă cum o știam.

– Sunt la nivelul 20, tati. Te-am întrecut, zâmbi Liviu cu gura până la urechi.

– Nu pentru mult timp, viteazule, i-a răspuns Mihai, fugărindu-l până în sufragerie. 

Camera era dotată cu o plasmă imensă care genera o grafică impecabilă, grație noii tehnologii. Multe lucruri au avansat de când terminasem liceul și privind dotările lui Mihai mă simțeam depășită. Cu toate acestea, Liviu mi-a explicat răbdător ce trebuia să fac și mi-am recâștigat din îndemânare până când am plecat spre casă. Experiența a fost incitantă și mi-am promis că nu voi mai lăsa anii să treacă fără a mă bucura de tot ce îmi oferă viața, iar în seara aceasta minunată de martie am gustat din nou din inocența și jovialitatea liceului.     

Articol înscris în competiția „SuperBlog”.

Proba 9 – Ștampila salvatoare


În regatul  minuscul și ordonat al albinelor era mare agitație de la o vreme. Regulile pe care le-au folosit de atâtea miliarde de ani în fabricarea mierii, a propolisului și în construcția stupului erau acum încălcate de orice albină sau trântor cu o fărâmă de inteligență care să „fenteze” sistemul. Această situație a devenit insuportabilă pentru Regină și a decis că era timpul pentru o schimbare radicală. Însă lucrurile erau mult mai complicate decât păreau la prima vedere. Furioasă peste măsură, ea a hotărât să îi execute pe toți cei care nu respectau legile, dar după ce i-a supravegheat pe ascuns câteva zile a realizat că puțini erau cei care își realizau slujba cum ar fi trebuit și că până și pruncii săi iubiți se aflau pe lista neagră a trișorilor. Ce să facă, ce să facă?
Neputincioasă, a convocat pe dată consiliul său de sfătuitori format din cei mai bătrâni trântori și albine, din dorința aprigă de a rezolva problema. Știa că se putea baza pe judecata lor.
– Dragii mei prieteni, vă mulțumesc că ați venit. Ne aflăm într-un moment de cumpănă al stupului nostru și am nevoie de mințile voastre înțelepte. Un dezastru stă să se reverse peste capetele noastre dacă nu luăm atitudine. Poate ați observat că mierea nu mai este la fel de gustoasă cum o făceau părinții, bunicii și străbunicii noștri, chiar dacă rețeta a rămas neschimbată, iar propolisul și-a pierdut puterile binefăcătoare atât de cunoscute. Suntem pe cale să pierdem clienții fideli și tot ce am clădit cu trudă până acum. Ce credeți că ar trebui să facem?
După minute lungi de gândire, sfatul a început. 
 – Măria Ta, am putea să le mărim programul de lucru și să le scădem salariul ca pedeapsă, spuse Mircea, un trântor gârbovit cu o mustață lungă și albă ca neaua. 
 – Sau să îi batem cu parul până când se vor învăța minte, începu și Ștefan extrem de încântat, fluturându-și bastonul în care se sprijinea, cu gândul la regimul comunist strict în care trăise. 
 – Ce-ați zice să angajăm albine și trântori din stupul vecin să îi înlocuim?, adăugă Mariana, căscând plictisită, prea obosită să își țină ochii deschiși. Sigur își vor cere slujba înapoi și vom avea grijă să îi primim doar dacă sunt serioși și muncitori ca orice albină respectabilă.
 – Hmmm… Haideți să votăm atunci, concluzionă Regina încă puțin nesigură, dar observând că nimeni nu mai vorbea. Îmi pare rău Ștefan, dar violența nu este o soluție acum când este vorba de rudele și prietenii noștri. Cine este de acord cu Mircea să ridice mâna.
În acea clipă, în încăpere intră gâfâind Rebeca, confidenta, secretara și prietena Reginei, care a aflat prea târziu de întrunire și din acest motiv întârziase. Își trase sufletul câteva secunde și profită de confuzia celorlalți pentru a lua cuvântul.
 – Draga mea Regină, am găsit eu soluția pe ȘtampileOnline.ro. Tocmai căutam niște produse de papetărie pentru birou pe site-ul lor și atunci mi-a venit ideea. Ștampilele lor sunt cele mai bune.
 – Vrei să îi ștampilești până își fac treaba? râse Cristiana, o bătrânică simpatică pusă mereu pe șotii, amuzată peste măsură. Sunt convinsă că o să reușești… cu ștampilele tale online.
 – Le vom folosi ca semnătură după fiecare tură pentru a ști exact cum decurg lucrurile, cine muncește și cine nu. Și în plus acum se pot personaliza aceste ștampile. Am cumpărat deja una pentru a vă exemplifica. E cadoul meu pentru Regină. Chiar eu am desenat-o.        

 
 – Este cea mai bună idee, declară Regina mulțumită. Mulțumesc, Rebeca. Cine este pentru? 
Unul câte unul au ridicat mâinile, punându-și baza în această nouă invenție, cu speranța că va fi salvarea lor. Atât a fost necesar pentru a readuce pacea și sporul într-un ținut magic, o ștampilă la fel de fermecată.
Articol înscris în competiția „SuperBlog”.

Proba 8 – O cină specială

Afară era întuneric când am parcat în fața restaurantului și am început să o sun pe prietena mea Loredana. Niciun răspuns, așa că am sunat din nou și din nou. 
–  Nu-mi spune că nu ai reușit să pleci, Lore… i-am spus când într-un final i-am auzit vocea.
– Îmi pare rău, dar nu am terminat de corectat ultimul manuscris. Acum o oră l-am primit înapoi și colegele mele au nevoie de el mâine la prima oră. Nu pot ajunge la timp, deci reprogramăm pe altă dată. Nu te supăra…
– Off! Iarăși mănânc singură.
– Fac eu cinste într-una din zilele care urmează și mă țin de cuvânt de data asta. Ne auzim mai târziu la un telefon.
– În regulă. Spor!
– Mersi, Raluca. Te-am pupat.
– Te pup și eu. Pa.
– Ciao.
„Acum ce să fac?”, mi-am zis eu dezamăgită peste măsură. Fiindcă îmi era foame și nu gătisem nimic săptămâna asta din lipsă de timp, am decis să cinez în Bella Musica cum plănuisem. Mi-am aranjat frumos rochia neagră când am ieșit din mașină și, ținând într-o mână geanta plic și în cealaltă brelocul cu chei, am intrat în restaurant. Înăuntru era la fel de elegant cum îmi aminteam și imediat am simțit un miros îmbietor de friptură, dus spre mine pe valuri minunate de cântec. Era una din serile cele mai pline, pentru că nu am zărit nicio masă liberă unde să mă așez. Una dintre ospătărițele care mă știau din vedere m-a rugat să aștept până verifică dacă mai este loc și pentru mine. Am urmărit-o cu privirea spre unul din colțurile încăperii unde un bărbat în costum stătea singur la o masă, cu spatele spre mine, astfel că nu îi puteam observa trăsăturile. Părea însă destul de tânăr. După câteva replici, acesta m-a căutat din priviri în timp ce ospătărița îl întreba probabil dacă l-ar deranja să îl însoțesc. Acum regretam că venisem. După felul în care s-a întors mi-am dat seama că nu era deloc încântat, dar în clipa când privirile noastre s-au întâlnit bărbatul mi-a arătat un scurt zâmbet, dar totuși un zâmbet. 
Am pășit înspre el, ca o felină care își caută prada, conștientă de încrederea pe care o emanam prin fiecare por. Îmi doream să fiu dorită, așa că unduirile corpului meu erau pe ritmurile muzicii care ne învăluiau. Când am ajuns lângă el s-a ridicat și mi-a făcut semn din cap să mă așez, având grijă să tragă scaunul pentru mine. Inima mea bătea cu putere deja, dar când i-am zărit chipul în adevărata sa splendoare am crezut că o să îmi sară din piept.
– Bună, i-am spus, afișând cel mai încântător zâmbet al meu. Îți mulțumesc pentru loc.
– Plăcerea e a mea. Hmm.. Miroși bine. Super Playboy, nu-i așa?
– Da, am dat ușor din cap.
– Am fost puțin cam direct, îmi pare rău. Sora mea adoră parfumulacesta.
– Aaa. O înțeleg perfect. 
Conversația noastră a durat secunde, minute, ore, fără oprire. Nu mai simțisem niciodată asta pentru un bărbat. Nu îl plăceam pentru că era minunat, pentru că avea cel mai masculin parfum sau pentru că era galant. Avea într-adevăr toate aceste calități și încă multe altele. Eram fermecată, îndrăgostită și îl doream pentru mine. Am crezut că dragostea la prima vedere era un mit, dar când pasiunea a început să vibreze prin fiecare părticică a corpului meu și o simplă privire de-a lui mă încălzea pe dinăuntru am înțeles că nu era un joc. Era seducție, din partea lui și din partea mea, pură magie. Și mi-am folosit super-puterile pentru a-l cuceri. 

Numai în momentul când am plecat împreună din restaurant, râzând și împreună, am știut că acesta era doar începutul. Un sărut timid, dar care ne-a cuprins sufletele și trupurile ca o aură. Dragostea.     


                                              Articol înscris în competiția „SuperBlog”.

Proba 7 – O geantă pe gustul meu

Sunt atât de fericită, dragii mei. Am găsit într-un final geanta perfectă! Ghiciți unde. În magazinul Reeja. Și nu este orice fel de geantă desigur, așa că pregătiți-vă să fiți uimiți. Nu este nici prea mare, nici prea mică și este rezistentă, fiind fabricată din piele naturală. În același timp poate fi purtată ușor pe umeri prin cureaua decorată cu metale și se potrivește cu orice aș alege să îmbrac, deoarece este albă, culoarea mea proferată. Asta nu e tot. Creatorii ingenioși ai aceastei minunate și de încredere prietene a femeilor au rezolvat problema spațiului de care aveam nevoie și care de obicei nu era de ajuns. Înăuntrul ei conține un întreg univers, special pentru folosul meu. În sfârșit pot lua cu mine caietele și cărțile pentru cursuri, o întreagă garderobă în cazul în care va ploua (lucru care de obicei se întâmplă când mă aștept mai puțin) și articolele de make-up pe care mi le doresc și de care am nevoie. Chiar și după aceea mai rămâne loc de niște eventuale cumpărături și pentru mâncarea pentru o zi întreagă la facultate.

Nu e așa că geanta Reeja este visul oricărei fete? Este a mea doar de câteva zile, dar deja conține o mulțime de lucruri, aflate spre încântarea mea într-o completă ordine în buzunarele încăpătoare. Sunteți convinse că își merită banii? Pentru că nu am terminat. Cât de grea credeți că ar trebui să fie o asemenea invenție? Nu mai mult de 200 de grame, printr-un sistem nou (în genul WinRar-ului pentru fișierele din calculator) care comprimă incredibil de mult masa pe care ar fi avut-o o geantă obișnuită. Am scăpat de durerile de spate și de neplăcerea de a o lua mereu cu mine. De acum încolo va fi o plăcere să plec de acasă!    

  
Articol înscris în competiția „SuperBlog”.

        

Proba 6 – Ultima vacanță


Bună. Numele meu este Laura și aceasta este ultima mea vacanță pe care o petrec la Straja. De ce ultima, vă întrebați? Pentru că timpul se scurge atât de repede… și mai am doar câteva zile de trăit. Totul a început într-o după-amiază deosebit de caldă a lunii iulie, când mă grăbeam să mă întâlnesc cu niște prietene în centrul orașului la o terasă. Atunci am simțit cea mai teribilă durere cunoscută de mine, la nivelul abdomenului, și după mai multe investigații am fost diagnosticată cu cancer de vezică biliară. Dar aceasta nu era partea cea mai proastă, ci faptul că medicul mi-a spus că mai aveam doar șase luni, fiind prea târziu pentru operație. Cum poate reacționa o tânără de 21 de ani la o asemenea veste? Am plâns. Mult. Pentru felul cum îmi petrecusem ultimii ani din viață, pentru momentele de care nu mă voi mai putea bucura, pentru părinții mei și cel mai mult pentru mine. Pentru că nu era drept. Tot ceea ce știam până în acel moment s-a năruit într-o secundă. 


Au trecut cinci luni de atunci și viața îmi este pe sfârșite. O simt în fiecare celulă a corpului meu care se luptă cu boala, dar care pierde teren din ce în ce mai mult. Durerea este acum insuportabilă și folosesc medicamente pentru a o ține sub control. Mă aflu în mașină alături de mama, care conduce cu atenție pe șoseaua spre Lupeni, acoperită din loc în loc de zăpadă. Am plecat de dimineață de acasă și acum ne aflam aproape de vila Alpin, locația pe care am ales-o să ne bucurăm de cel din urmă Crăciun al meu. Drumul a fost plăcut, chiar dacă mama a stat tăcută și tristă în timp ce eu ascultam muzica de la radio. Îmi este ușor să înțeleg de ce îmi urmărește fiecare mișcare, ca și când în orice secundă aș putea dispărea dinaintea ochilor ei. Așteaptă temătoare inevitabilul. 
Pensiunea de la Straja ne-a fost recomandată de o prietenă și nu am ezitat o clipă să ne bucurăm de facilitățile oferite aici la un preț de vis. Este perfectă pentru anotimpul rece și pentru activitățile de ski și snowboard pe care le practicam de când eram mică, motivul principal pentru care ne și aflam aici. Îi promisesem mamei acum doi ani că o învăț să schieze, iar aceasta era ultima mea șansă. După cum plănuisem, am plecat pe pârtie la terminarea mesei din restaurantul pensiunii, luând din mașină echipamentul pe care l-am adus cu noi. Mama era foarte hotărâtă să învețe și nu s-a dat înapoi nici după câteva căzături, ci s-a ridicat în picioare și a luat-o de la capăt. Sunt atât de mândră de ea!
La întoarcere ne-am relaxat în sala de spa și masaj, timp în care am eliminat tensiunea acumulată și ne-am încălzit. Pentru moment timpul părea că s-a oprit în loc. Mirosul dulce al uleiului folosit pentru masaj ne răsfăța simțurile și parcă pluteam de plăcere. Întoarse în cameră am vorbit în continuu, acompaniate de acordurile care se auzeau din restaurant. Poveștile în care părinții mei erau protagoniști erau cele mai romantice pe care le auzisem și eram fericită să o văd pe mama retrăind vremurile de mult trăite.

Cu puțin înainte de miezul nopții ne aflam la masă, gustând din bucatele tradiționale pregătite cu atâta grijă de bucătăreasă și servite de două tinere zâmbitoare, foarte drăguțe. 

    –  Crăciun fericit, mamă! i-am spus când ceasul a bătut ora 12, privind spre bradul uriaș, frumos împodobit.
    –  Crăciun fericit, draga mea. Să dea Domnul să fii alături de noi cât mai mult.
    –  Amin.
I-am strâns mâna și ne-am zâmbit cu ochii înlăcrimați. Imediat după aceea, un bărbat s-a apropiat de masa noastră și m-a invitat la dans, alături de alte cupluri care se unduiau mlădioase pe ritmul muzicii formației care întrețineau atmosfera. Am privit-o pe mama pentru o secundă și mi-a făcut semn să mă duc. L-am urmat pe ring, mână în mână, foarte emoționată. Era un bărbat plăcut, înalt, cu o ușoară barbă care îl făcea serios și misterios. Părul lui blond, tuns scurt, era aranjat și îi scotea în evidență ochii sclipitori verzi. Dar nu persoana conta, ci gestul său prin care m-am simțit cea mai frumoasă. Am dansat împreună „The time of my life” și mi-am dat seama că totul se întâmplă cu un motiv. I-am mulțumit la final, sărutându-l pe obraz. Mai târziu în cameră am dormit cu mama, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru o zi minunată. 

Astfel de momente sunt exact ce am nevoie pentru a fi puternică. Nu știu cât mi-a mai rămas. Fie că sunt zile sau săptămâni, asta nu e important. Până atunci sunt hotărâtă să trăiesc fără regrete, ca și cum ar fi ultima mea zi.  

 
 Articol înscris în competiția „SuperBlog”.
 
 

Proba 5 – Miez de lapte à la bunica

Ziua de astăzi a fost un chin. Cursuri peste cursuri, alergătura dintre stagiile din spitale și oboseala acumulată în exces, toate acestea îmi dădeau o mare durere de cap. Ajunsă în autobuz exact cu două minute înainte să plece, cu tensiunea crescută numai la gândul că voi pierde ultima șansă de a merge acasă, m-am așezat lângă o doamnă în vârstă care mi-a zâmbit ușor în timp ce mi-a făcut semn că locul este liber. Răsuflu ușurată, bucuroasă că voi putea să mă odihnesc puțin pe drum. Mi-ar fi fost imposibil să petrec tot drumul în picioare. Scot din geantă căștile și mi le înfund în urechi, dornică să mă relaxez puțin și să scap de manelele care urlă în difuzoarele autobuzului. Înăuntru văd și sandvișul pus de mine și realizez că nu am mâncat nimic de dimineață. Acum înțeleg de ce mă simt astfel de rău. 

Nu mai aștept mult și mușc din el, flămândă și bucuroasă că alesesem miezul de lapte și pastramă de porc. Gustul delicios al brânzei mă surprinde de fiecare dată, parcă aș retrăi un moment drag,  o experiență plăcută din trecut. Îmi amintește de vacanțele petrecute la bunica și mesele atent pregătite de ea în fiecare dimineață cu care mă răsfăța când mă trezeam. Ca și mine, ea adoră brânza și o folosește în toate combinațiile, care mai de care mai apetisantă, plină de magie. Parcă am din nou 3-4 ani și o însoțesc fericită, ținând-o de mână, spre autobuzul care urma să mă ducă la ea pentru prima dată. Grija care mi-o poartă o simt mereu că mă însoțește și mă invadează din interior când mă gândesc la ea, la vocea caldă și la râsul ei colorat, un râs care însuflețește întreaga încăpere în care se află. 
Nu am uitat cum mă legăna pe picioarele ei ca să adorm și mă ținea așa ore bune în care profitam de dragostea și atenția pe care mi-o acorda de fiecare dată, nici de soldățeii și avioanele meșterite din preparatele ei pentru a mă convinge să mai mănânc puțin. Nu am refuzat-o niciodată, deoarece mă temeam să nu o dezamăgesc sau să nu o supăr. Nimic nu s-a schimbat în prezent. 

Am petrecut mult timp cu bunica mea în primii mei ani de viață și între noi două s-a format o legătură specială, unică. Ne vizităm cât se poate de des și îi povestesc ce se întâmplă cu mine la telefon dacă nu ne putem vedea. Are mereu cele mai hazlii și năstruznice sfaturi, care mă fac să râd și să uit de ceea ce mă supără – e un talent cu siguranță. Totuși, în ultima perioadă nu am mai vorbit și tristețea mă apasă fiindcă nu știu ce mai face și dacă este sănătoasă. Opresc muzica și în ciuda orei târzii o sun, sperând că îmi va răspunde.

        –  Alo? Îi aud glasul de la celălalt capăt al telefonului. Diana?

        –  Săru-mâna, mamaie. Îmi pare rău că sun așa târziu. Te-am trezit?

        –  Nu, draga mea. Mă bucur să te aud. Îmi era dor de tine, m-am gândit mereu la tine. Ești bine?

        –  Da, sunt bine, merg acasă. Și mine îmi este dor de dumneata… Lacrimile îmi jucau în ochi, gata să se prelingă pe obraji de emoție. Era atât de bine să o ascult.

        –  Cum merge facultatea? Ai început?

        –  Da, de două săptămâni, i-am răspuns. E din ce în ce mai greu, dar contactul cu pacienții îmi amintește de ce am ales facultatea asta și îmi dă putere. Îmi place.  

        –  Sunt mândră de tine, Diana. O să fii un doctor bun.

        –  Mulțumesc, mamaie. Sper, într-o bună zi.

        –  Ai grijă de tine, scumpa mea, să te odihnești și să nu uiți să mănânci. Este foarte important.    

        –  Așa o să fac. Dumneata cum te mai simți?

        –  Sunt bine, încă mai muncesc în grădină. Nu mai am mult și termin, apoi o să vin la voi.

        –  Abia aștept.

        –  Și eu, și eu. Să mă mai suni când poți, mă bucur să te aud.

        –  Bine, mamaie. Somn ușor. Te iubesc.

        –  Și eu te iubesc, Nana. Noapte bună.

Nici nu am închis bine telefonul că trebuia deja să cobor, fiind foarte aproape de casă. Mi-am adunat lucrurile și am coborât, dând piept cu aerul rece al nopții. Cu toate că tremuram de frig, acum mă simțeam mult mai bine – nu era doar efectul conversației cu bunica, ci și al sandvișului plin de amintiri. Miezul de lapte mi-a oferit pe lângă o imensă plăcere papilelor gustative, calciu din belșug, forme spectaculoase care să îmi încânte privirea și un sentiment familiar de pace, căldură și încredere în cei din jurul meu. Lumea întreagă a devenit un miez, mai dulce, mai bună, mai primitoare. Încercați-l și voi!       

 Articol înscris în competiția „SuperBlog”.

Proba 4 – Mrejele dependenței

Am deschis ochii și o lumină puternică mă orbește, așa că îi acopăr frustrată cu ambele palme. Sunt acasă, dar am uitat din nou să închid afurisitele de jaluzele! Apoi durerea care mă cuprinde dintr-o dată mă anunță că nu am să scap nepedepsită după petrecerea demențială de aseară. La naiba cu alcoolul! Când dau să mă ridic din pat pentru a merge spre toaletă, gânduri negre mă bântuie. Ce am făcut până la urmă aseară? Patul este răvășit în jurul meu, iar pe unul din scaune stă aruncată o pereche de blugi negri, care nu îmi aparțin. Dacă nici asta nu era o dovadă palpabilă că adusesem iarăși pe cineva cu mine acasă, o mișcare ușoară lângă mine mi-a întărit teama. Niște bucle blonde, ciufulite, zac înșirate pe perna mea și în minte îmi apare un zâmbet dulce și senzual al unui bărbat deosebit de agreabil. Cedasem din nou băuturii și în astfel de momente lucrurile scăpau de sub control.  
 
Nu pot spune cu precizie de câte ori îmi jurasem că aveam să scap de această dependență, dar promisiunile au devenit de fiecare dată cuvinte în vânt. M-am simțit jignită când una dintre colegele mele de la facultate m-a numit bețivă, deoarece a fost ca o palmă peste față pe care nu credeam că o merit, dar vorbele ei m-au pus pe gânduri. Poate mă durea că avea dreptate. Într-adevăr, începusem să beau de la o vreme, câte un pahar, apoi două și tot așa. Să nu vă închipuiați că stăteam seara acasă și îmi înecam necazurile în băutură, din contră. Viața mea era o petrecere, una constantă și incitantă. Aveam două prietene bune care mă însoțeau la petreceri și alături de care mă distram, dansând și bând cele mai rafinate cocktailuri. Nu a fost atât de rău la început, dar după ce m-am trezit în paturi străine și în locuri necunoscute fără a-mi aminti cum am ajuns acolo, mi-am dat seama că nu mai eram capabilă să iau deciziile corecte și să mă țin departe de probleme. Depășisem limita.  
Tipul de aseară încă dormea profund când am ieșit din cameră, așa că l-am lăsat în pace, am scos niște haine din dulap și am intrat în baie. Machiajul perfect pe care îl purtasem era acum distrus, lăsând în urmă doar dâre argintii în jurul ochilor și un ruj roșu pe bărbie. Arătam mototolită, ca o coală de hârtie folosită de care s-a debarasat cineva. Eram doar o amintire a tinerei care fusesem cândva. Dintr-o dată, un vârtej de imagini m-a invadat, lăsându-mă ca oarbă pentru câteva secunde, încât am fost nevoită să mă sprijin de perete pentru a nu mă prăbuși pe gresia rece de sub mine. Imagini cu mine și bărbatul din pat… Victor… sărutându-ne pasional în scara blocului meu și modul ademenitor în care l-am invitat să mă însoțească înăuntru, apoi alte atingeri și îmbrățișări pe care nu le-aș fi făcut dacă aș fi fost trează. Un val de vomă a năvălit afară, pe neașteptate, și a fost cât pe ce să murdăresc toată baia dacă nu ajungeam destul de repede la wc. Cu mișcări de atâtea ori exersate mi-am prins părul în coc și am continuat să vărs. Curând am început să mă simt mult mai bine. 
M-am spălat pe dinți, pe față și pe mâini și, așezându-mă pe marginea căzii, am încercat să mă calmez. Stomacul meu și-a arătat nemulțumirea imediat și m-am gândit că ar trebui să mănânc puțin. În bucătărie este extrem de curat spre deosebire de restul casei, dovadă că nu gătesc des. Pe ușa frigiderului văd sticla de vin deschisă cu câteva zile în urmă și o alta nedesfăcută de gin. Întind mâna să iau vinul, dar mă răzgândesc. E prea devreme. În schimb scot șunca și niște ouă pentru a le pregăti. Se pare că mirosul de șuncă prăjită nu mă ademenește doar pe mine…
  Bună dimineața, l-am auzit pe Victor spunându-mi, apropiindu-se de mine, apucându-mă de mijloc și sărutându-mă ușor pe buze. Nu credeam că ești matinală. 
Din instinct m-am îndepărtat de el, intimidată de familiaritatea cu care îmi vorbește. Nimeni nu era atât de drăguț după o partidă de sex cu o necunoscută.
  Nu sunt. Privirea care i-am aruncat-o nu era foarte prietenoasă.
  Glumeam. Pariez că soarele te-a trezit.
          –  Aha.  Dorești o cafea? Sau poate un ceai…
          –  Cafeaua e numai bună după o noapte ca a noastră, nu crezi? Tonul lui era jucăuș și sexi.

      –  Da, cred că ai dreptate.

Nu m-am putut abține să nu-i zâmbesc, puțin mai dezghețată acum. Tipul era o îmbunătățire spre deosebire de ultimul lângă care mă trezisem.
  Ce zici să ieșim la o întâlnire adevărată? mi-a zis el, punându-și mâna peste a mea. Mi-ar plăcea tare mult să te cunosc mai bine.
          –  Și la ce fel de întâlnire te gândești?
  Ținând cont că tocmai am mâncat împreună și … ei bine, știi… am putea merge la un film, Tentații (i)rezistibile. Diseară. E o comedie care a apărut de curând și am auzit că e bună. Ce zici?
  Despre ce este vorba?
  Dependență și tentații, a spus, făcându-mi cu ochiul. Cred că ni se potrivește.   
          –  De acord.
După ce am terminat de mâncat s-a pregătit să plece, pe motiv că are trebuie să treacă pe la servici, așa că după ce l-am condus până la ușă, m-am urcat în pat pentru un nou episod de somn.
***
La ora șapte i-am zărit mașina în parcare și am ieșit înaintea lui pentru a scăpa de febra de a bea un pahar de băutură. Simțeam că nu mă mai puteam concentra altfel. Când ne-am întânit pe scări mi-a zâmbit și m-a apucat de mână, conducându-mă spre mașină. Pentru o perioadă am uitat că nu băusem nimic astăzi și era chiar plăcut să port o conversație normală cu cineva. Poate eram în stare să mă abțin până la urmă.
  

Filmul a fost deosebit și m-a făcut să reflectez mult. Ceva în interiorul meu s-a rupt când urmăream povestea. Mi se părea că se vorbește despre mine și îmi era rușine că am fost atât de slabă și mă lăsasem în brațele viciului meu, devenind dependentă. La final am plecat în tăcere din sală, tot ținându-ne de mână, dar cu un scop precis. Eram hotărâtă să renunț la alcool.   

 
 Articol înscris în competiția „SuperBlog”.

Proba 3 – Un ajutor plin de Farmec


Din punctul meu de vedere părul este bijuteria cea mai de preț a unei femei și de aceea ne dorim ca acesta să arate cât mai bine. Nu exagerez când spun că ne-am folosi de toate resursele de care dispunem pentru a-l îngriji. Însă cum nimic nu e ușor pe lumea aceasta, suntem nevoite să testăm numeroase produse până să îl găsim pe cel care ni se potrivește și care ne oferă rezultatele dorite. Dacă nu sunt vinovate aerul atmosferic și schimbările drastice meteorologice din fiecare zi, atunci sigur sunt ondulatorul, placa și feonul de care abuzăm de cele mai multe ori, în ciuda faptului că știm că sunt dăunătoare. 

Să vă povestesc care e problema cu care mă confrunt eu în prezent. Plictisită peste măsură de părul meu lung și drept și simțind nevoia unei schimbări, am riscat și am optat pentru un permanent. Rezultatul a fost surprinzător de satisfăcător, ca aspect, dar în urma ”intervenției” părul meu a avut de suferit și a devenit aspru la atingere din cauza arsurilor soluției folosite. De atunci am pornit în căutarea unui tratament care să mă ajute să îmi recapăt suplețea și atingerea mătăsoară cu care eram obișnuită, dar niciunul dintre produsele încercate nu mi-a fost de ajutor. 

Mătușa mea, încântată peste măsură de efectele pe care le-a avut folosirea produselor companiei Farmec, mi-a recomandat gama Gerovital Plant Tratament și mai exact tratamentul intensiv de regenerare, perfect pentru părul meu degradat. După atâta căutare și dezamăgire, acum sunt din nou plină de speranță și foarte nerăbdătoare să încerc această gamă ce conține niște ingrediente deosebite precum: petroleum, extracte vegetale naturale, keratină și vitamine esențiale. Și pentru a fi sigură că voi bucura de succes, voi folosi întregul set: șamponul regenerant, loțiunea regenerantă cu petroleum, și kitul de tratament pentru regenerarea părului. Gerovital Plant, pregătește-te că vin!

 Articol înscris în competiția „SuperBlog”.