Proba 24 – Votați cel mai bun! Votați SuperBlog!

   De îndată ce am aflat de post am știut că îmi este destinat mie. Ideea de a deveni consilier de imagine îmi dă un imbold să dau tot ce am mai bun din mine pentru o asemenea ocazie. În plus de asta, este startul perfect al carierei mele! Pentru ca lucrurile să prindă viață trebuie să îmi folosesc abilitățile pentru a demonstra tuturor că SuperBlog este o competiție de top. Vreau să vă conving și pe voi că merită tot sprijinul nostru și o să mă asigur că iese învingător! 
 

Continuarea

Proba 23 – Iarna aceasta curcubeul de la FARMEC este pregătit să îți ia ochii

  Nu îmi stă în caracter să mă laud, dar există anumite aspecte pe care le apreciez la mine și cu care mă mândresc. Bunica mea a fost prima care mi-a apreciat degetele și unghiile lungi și care a zis că am mâini de doctor. Dacă e întâmplare sau destin nu pot spune, dar mi-a plăcut mereu să pun în evidență și să am o grijă deosebită de unghiuțele mele. Printre activitățile care mă relaxează se numără și manichiura, căreia îi dedic timp prețios dar care merită. Am nevoie doar de: unghiuțe îngrijite, lacuri colorate, timp liber și magia își face apariția.  
  Nu pot explica cât de mult mă încântă să mă dedic designului pentru unghii, dar cel mai important lucru este ca opera mea de artă să iasă perfect. Pentru că rezultatul final reprezintă o oglindă a mea nu îmi permit greșeli, deoarece vreau să las o impresia bună celor din jur. Mai întâi de toate, mă asigur că au forma potrivită și că sunt curățate – nu sar niciodată peste acest pas. De cele mai multe ori sunt drepte, rar rotunde, deoarece astfel îmi pun în evidență degetele lungi și subțiri. În zilele când am manichiura făcută mă simt ca o actriță ce își joacă rolul, dându-mi eleganță și farmec. Asemeni lui Sailor Moon înainte de orice transformare! 😀

Proba 22 – Nu-ți irosi viața! Don’t text and drive!

 UPU – SMURD
   O altă zi petrecută de gardă la spital. Am început ziua fără prea mari evenimente, doar cazuri minore aș putea adăuga, astfel că spre seară eram încă în forță, verificând pacienții înainte de a lua o scurtă pauză de masă. Dar apele nu sunt niciodată limpezi la urgențe. De obicei calmul seamănă foarte mult cu liniștea dinaintea furtunii.  


   După ce am terminat de mâncat m-am întors la treabă, dar nici nu am apucat să fac prea multe pentru că i-am observat privirea colegei mele, Amalia. 

  – Avem un caz grav, Diana. Accident de mașină cu trei persoane rănite și un deces. Sunt în ambulanță, în drum spre noi. În maxim 5 minute ar trebui să fie aici.  
   Felul ei de a vorbi, scurt și la obiect în situații limită, mă făcea de fiecare dată să intru pe pilot automat. Știam deja că e de rău. 

  – Mă duc să mă asigur că avem paturi libere în spate, i-am spus imediat. Pregătește aparatele. Anunț eu asistentele și îl sun pe Ștefan. 
   În mai puțin de un minut totul era pus la punct. Aparatele de monitorizare pornite, la fel și electrocardiograful mobil, iar defibrilatorul la îndemână. Trebuia să fim pregătiți pentru orice. 

   Agitație, nervozitate și voci ridicate. Plânsete, durere, sânge, disperare. Aceasta este imaginea de ansamblu atunci când urmăresc unitatea de primire urgențe a spitalului județean. Cuvintele sunt de prisos în asemenea momente, importante sunt rapiditatea și competența actului medical, dar câteodată nici acestea nu sunt de ajuns. Încercăm totuși să facem față provocărilor.

   Haosul s-a răspândit repede de cum a început și curând munceam cu toții în echipă pentru a-i salva pe cei trei aflați între viață și moarte. Paramedicul venit cu ambulanța se străduia să ne dea detalii despre accident pentru a lua toate măsurile de siguranță.

  – Cum s-a întâmplat? l-am întrebat în timp ce îl ventilam mecanic pe bărbatul aflat în stare de inconștiență pe pat. Celelalte victime, două femei se vârstă mijlocie, se aflau în aceeași stare pe mâinile Amaliei și a lui Ștefan. 

  – Bărbatul se afla la volan. Cred că tasta sau vorbea la telefon pentru că a pierdut brusc controlul autovehiculului și a intrat în mașina de pe sensul opus. Am găsit mobilul lângă el și era aprins. Doamna care conducea nu a avut timp să îl evite și a decedat pe loc. Sora dânsei, alături de care se afla în mașină, a pierdut mult sânge și s-a lovit la cap. 

  – În regulă. Trimite-ți-o pe doamnă prima dată la CT, apoi la raze. Maria vreau un film separat pentru mâna dreaptă, este cu siguranță ruptă. Mersi. 

   După ce am schimbat locul cu una din asistente i-am pus branula, conectându-i serul fiziologic. Avea să fie o noapte lungă.  
   Au urmat tot felul de proceduri medicale și fiecare mișcare a noastră era calculată pentru a da rezultatele dorite. A fost cât pe ce să o pierdem pe soția domnului într-un stop cardio-respirator, dar cu ajutorul masajului cardiac am reușit să o stabilizăm la fel ca și pe restul. Nu pot spune același lucru despre pacienta care și-a pierdut viața fără a avea vreo vină. 

   Din nefericire situația aceasta se repetă în fiecare zi. Oameni neatenți, ce par că nu-și prețuiesc îndeajuns viața, ajung pe paturile de spital din urgențe. Imaginea e terifiantă și fiecare caz își lasă amprenta asupra noastră. Nu sunt doar fețele mutilate și rănile care sunt imposibil de vindecat. E fragilitatea ființei umane și teama că locul pacientului va fi ocupat într-o zi de o persoană apropiată. Ne dăm seama cât de periculos este jocul cu focul și ne dorim să îi avertizăm pe cei de la volan de riscurile pe care și le asumă folosind mobilul în timp ce conduc. 
 
   Există persoane care au conștientizat aceste probleme cu care ne confruntăm și au făcut primul pas spre o lume mai sigură. Mă refer la campania inițiată de Toyota ce poartă numele Don’t Text and Drive!, creată cu scopul de a trage un semnal de alarmă într-o perioadă când tehnologia a devenit o obsesie, mai mult decât o necesitate. Vreau să mă alătur și eu acestei mișcări tocmai fiindcă știu că avem nevoie să transmitem acest mesaj mai departe. Statisticile Comisiei Europene nu fac decât să sublinieze cât de gravă este situația țării noastre în comparație cu celelalte state. Trebuie să ne convingem odată pentru totdeauna că experimentele de genul celui organizat de cei de la Toyota nu își au locul în viața reală, într-o societate modernă, cu un asemenea potențial. Trebuie să ne punem prioritățile în ordine și să luăm decizii raționale! Dacă nu putem să facem acest „sacrificiu” pentru noi, poate cei dragi vor fi mai persuasivi, ne vor da un imbold.
 
 
   Sfatul meu este să conduceți cu grijă și să evitați să vă distribuiți atenția. Nu vă riscați viața prostește, prețuiți-o, deoarece o singură greșeală poate fi fatală. Nu uitați că avem timp pentru toate și că la sfârșitul zilei nu există nimic mai important decât siguranța noastră. Mai bine mai târziu decât să-ți pară rău.      
 
– Articolul este înscris în cadrul competiției SuperBlog 2014 – 

Proba 21 – Emoțiile și rolul lor

 
   Toți vorbim despre sentimente și emoții, le recunoaștem,  dar prea puțini ne lăsăm conduși de ele sau reușim să le controlăm. Este „la modă” să fii rece, nepăsător, să întorci celuilalt faptele cu aceeași monedă. Preferăm să ne mascăm mânia, să ne spunem în gând „o să vezi tu”, în loc să spunem ce ne doare, ce ne deranjează și să rezolvăm discrepanțele dintre noi. Am devenit roboți care preiau comanda fără expresie, fără umbră de compasiune, pregătiți să atacăm pe oricine ne provoacă. Acesta ar trebui să fie oare viitorul nostru? 
 
   Înainte de a lua o decizie în acest sens trebuie să punem în balanță folosul pe care ni-l aduce această deschidere pe care noi am putea-o exprima față de persoanele cu care interacționăm, față de comunitate, și apatia la care apelăm în schimb. Credeți că ne place să trăim într-un mediu ostil, meschin, în care trebuie să ne uităm mereu peste umăr de teamă? În care stresul este la cote maxime și orice greșeală este aspru pedepsită? Răspunsul firesc este nu. Dorim să fim fericiți, împliniți din toate punctele de vedere, dovadă fiind încercările noastre neîncetate de a ne găsi sufletul pereche, concepție de care suntem strâns legați, chiar dacă cei mai mulți nu o recunosc. Totuși, dacă ne dorim atât de mult binele, de ce acționăm în direcția opusă? Oare pot locui aceste sentimente atât de diferite într-o singură persoană? Da, dacă ne folosim de ele și nu le lăsăm pe cele negative să-ți clădească culcuș în sufletul nostru. 
 
   Este uman să simțim, indiferent de felul în care sentimentele ne ating. Unele ne întristează, altele ne bucură. Trebuie să preluăm controlul asupra vieții noastre, pentru ca fiecare expresie a noastră să redea exact adevărata noastră stare. Nu invers. Fii propriul stăpân al emoțiilor tale! Schimbarea trebuie să vină de la fiecare dintre noi pentru a conta. Deoarece sunt conștientă de acest lucru știu ce aș putea face pentru ca viața mea să se îmbunătățească. Am nevoie de puterea de a spune lucrurilor pe nume. Vreau să fiu capabilă să fiu sinceră până la final, însă fără a jigni. Vreau să renunț la obiceiul de a acumula furia în interior până în momentul în care sunt gata să explodez. Vreau!    

 
  Buddha avea o zicală înțeleaptă ce reflectă tocmai acest lucru, un sfat din care avem ce învăța: „Să ţii furia în tine e ca şi cum ai prinde un cărbune încins pe care vroiai să-l arunci în altcineva. Tu o să te arzi!” Nu există cuvinte care să descrie mai simplu și mai exact efectul sentimentelor negative asupra personalității noastre. Este asemeni unui foc ce arde tot ce avem mai bun în noi, iar în urma lui rămân cele mai întunecate gânduri și porniri pe care nu ar trebui să le cunoaștem sau să le folosim vreodată. Acesta nu este locul unde doresc să ajung, de aceea îmi impun să învăț să îmi exprim nemulțumirea, îndoiala, teama, să le înțeleg și să le accept înainte să mă acapareze și să mă controleze. Nu le voi folosi să le „arunc în altcineva”, ci să construiesc o cale de înțelegere între noi, un numitor comun.
 


   De astăzi vreau să fiu sinceră față de cei din jur și față de mine, să fiu atentă la detalii, să fiu sensibilă la nevoile lor. Vreau să simt, să transmit aceste sentimente mai departe fără să-mi fie teamă. Pentru că emoțiile ne fac puternici și avem nevoie de ele!  
– Articol înscris în competiția SuperBlog 2014 – 

Recenzie „Oceanul de la capătul aleii” de Neil Gaiman


Synopsis (Goodreads): 

Sussex, England. A middle-aged man returns to his childhood home to attend a funeral. Although the house he lived in is long gone, he is drawn to the farm at the end of the road, where, when he was seven, he encountered a most remarkable girl, Lettie Hempstock, and her mother and grandmother. He hasn’t thought of Lettie in decades, and yet as he sits by the pond (a pond that she’d claimed was an ocean) behind the ramshackle old farmhouse, the unremembered past comes flooding back. And it is a past too strange, too frightening, too dangerous to have happened to anyone, let alone a small boy.

Forty years earlier, a man committed suicide in a stolen car at this farm at the end of the road. Like a fuse on a firework, his death lit a touchpaper and resonated in unimaginable ways. The darkness was unleashed, something scary and thoroughly incomprehensible to a little boy. And Lettie—magical, comforting, wise beyond her years—promised to protect him, no matter what.


A groundbreaking work from a master, The Ocean at the End of the Lane is told with a rare understanding of all that makes us human, and shows the power of stories to reveal and shelter us from the darkness inside and out. It is a stirring, terrifying, and elegiac fable as delicate as a butterfly’s wing and as menacing as a knife in the dark.


Recenzia mea: 

   O carte creepy, aceasta este senzația pe care am avut-o de la început până la final. Nu am știut înainte să mă apuc de ea despre ce este vorba, de aceea subiectul m-a surprins 100%. Evenimentele sunt relatate din punctul de vedere al personajului principal, ajuns în prezent la vârsta maturității, care își retrăiește amintirile odată ce se întoarce la „oceanul de la capătul aleii”. Dacă luăm în considerare coperta înainte de a comenta despre ce este vorba în roman trebuie să spun că a noastră mi se pare mai potrivită decât cea originală, deoarece transmite perfect ideea de bază. 
Continuarea

Proba 20 – Aventurile mele ca promoter Fân Brânză

Sunt o persoană rațională, este felul în care funcționez. Calculez totul până la ultimul detaliu, iar când lucrurile sunt puse la punct acționez. Pe la vârsta de 6 ani am descoperit plăcerea mea pentru brânză. În perioada ce a urmat am încercat orice combinație posibilă și am descoperit că brânza face mâncarea mai delicioasă. Era o mare nebunie! Nu conta tipul de brânză, atâta timp cât se afla în farfuria mea pentru a fi gustată. Devenisem o gurmandă.