CÂȘTIGĂTORI concurs Epica!!! Yay!

Bună dragilor! A sosit momentul să vă anunț numele celor 4 câștigători ai concursului sponsorizat de Editura Epica. Nu mai lungesc vorba, astfel vă anunț că exemplarele din „Dragostea mea mi-a dăruit…” vor ajunge la: 

1. Abracadabra Moonlight
2. Raluca Preisler
3. Andreea Ilie
4. Krisz loves Books

Felicitări!!!!
Mai jos am pus toate poveștile primite, sper că nu am ratat vreuna. Am fost profund impresionată de creativitatea voastră și de sufletul pe care l-ați pus în crearea lor. Mi-a fost deosebit de greu să aleg, deoarece sunt de părere că meritați cu toții o recompensă. 
Vă mulțumesc tuturor pentru participare și pentru urări, a fost o mare plăcere să jurizez acest concurs. 
Aștept datele complete ale câștigătorilor într-un email pe adresa mea (dreams_link_didy@yahoo.com), iar coletele le voi pune la poștă cel mai probabil luni.


De pe Youtube:
1. Lăcramioara Toma
Un moment amuzant s-a întâmplat acum câțiva ani, eram micuță. Am mers cu cea mai bună prietenă la colindat și înainte să ne îndreptăm spre casă am decis să mergem și la niște rude de-ale ei. Zis și făcut. Mergeam noi ca niște domnișoare, cu nasul pe sus, liniștite, când deodată apare un câine, mare. MARE!!! Am luat-o la fugă spre casă, câinele după noi. Și cum ea era mai rapidă, tot strigam ”Gabiii, fugi, fugi Gabi” și când am văzut că acel câine era din ce în ce mai aproape de mine, deja începusem să strig la ea ”Așteaptă-mă și pe mineeee!!!”. Mereu ne amuzăm de acest moment, chiar acum un an sau doi mi-a  trimis ea o scrisoare cu o poezie despre noi și a făcut o strofă și despre acest moment. 

Nu erau importanti nici cainii de la stana
Ca eram ocrotite de zeitatea-Luna
Pacat ca n-am stiut de ea-n acel Craciun
Cand cainele ne-a pus pe un jogging nebun.

2. Angela Wolf 
In noaptea de Craciun, orele 18, o batrinica (92 ani), se grabea sa se imbrace caci familia ei a invitat-o la masa.Fiind asa de batrina nu putea singura.O sora medicala, o ajuta sa se imbrace.
Intre timp in camera de vis a vis a salonului o alta batrinica se pregatea de seara Craciunului. Ea nu mai avea pe nimeni din Fam. 

Asa ca se pregatea sa faca Craciunul singura, singurica in camera. Inainte de a parasi azilul prima batrinica intreba ce face vecina mea asta seara? Sora raspunse, bine, ea ramine „acasa”. Tirziu, la intoarcere, adusa inapoi de Fam. Ei prima batrinica se apropie de camera de garda si spuse: Am adus un cadou , o cutie de ciocolata, pt. Vecina mea, Mos Craciun a lasat un cadou la mine pt. Ea. 

3. Vanus Pliz

Un lucru amuzant mi s-a intamplat vara asta cand am fost in egipt si am incercat sa fug spre o camila, dar am cazut si mi-a iesit gemul. PS: eram o gogoasa.

4. Alina Lya

Era iarna si ma dadeam cu sania de undeva dintr-un deal care era imprejmut de un gard, dincolo de gard fiind un drum care despartea dealul de culturile oamenilor. Cand m-am dat la vale, am intrat direct in el,l-am rupt si am sarit cu sania pestre drum ajung in cultura cuiva.

5. Abracadabra Moonlight

Aripi de zăpadă


Zgomote furioase acopereau întreg oraşul, dincolo de coridorul lung, pe care trebuia să coteşti mereu la dreapta pentru a ajunge afară. Mi-am aruncat privirea prin camera jegoasă: scaune răvăşite, haine împrăştiate, câteva sticle goale şi zeci de CD-uri goale. Cam la asta se rezuma viaţa mea, o încăpere mică în care-mi petreceam juma’ din viaţă. Am ieşit din acea cameră, luând-o pe coridorul lung, pentru a ajunge afară: trebuia să respir şi altceva în loc de tutunul de la vecinu’ de la şase. Am coborât scara blocului în căutarea unei bănci unde puteam să mă aşez. Complicat. Tot oraşul era într-o gălăgie infectă, zeci de protestanţi ţipau cu pancarde care-i îndoiau de mijloc. Primul lucru care mă izbi fusese frigul, genele începeau să-mi îngheţe după vreo 2 , iar mâinile stăteau inerte, paralizate lângă trup. Un fulg. Doi. O întreagă petrecere de fulgi de zăpadă ce-şi făceau loc pe trotuarul acoperit de protestanţi. Am aşteptat să fiu lovită din plin de un zumzet năvalnic al grenadelor, dar tot ce-am putut asculta a fost o tăcere apăsătoare. Mi-am deschis ochii din acea transă, şi i-am întors încet către fiecare persoană; erau ca într-o transă acută, nu se mişcau. Mi-am îndreptat paşii către cel mai apropiat, un tip gras, cu zeci de tatuaje complicate ce doar privea undeva în gol. Un gri bolnăvicios puse stăpânire pe întreaga populaţie, nimeni nu se mişca, nici măcar nu simţeau cum fulgii începuseră să se dezlănţuie asupra lor. L-am împins pe tipul gras. Nimic.  Totul era atât de uman, nu mă mai simţisem niciodată la fel, acel fior, acel impuls din degetele de la mâini, acea suflare de gheaţă a fiecărui om de pe stradă; şi atunci am ştiut: cu toţii erau îngheţaţi. Chiar şi eu, era o iluzie, nu mă puteam mişca, puteam doar să stau acolo şi să privesc. Era ceea ce făcusem o viaţă: stăteam şi priveam cum oamenii se omoară, cum nu spun ceea ce vor de fapt, cum se uită unii la alţii cu ură, iar eu făceam parte din acel tablou ilar, pe care era prea târziu ca să-l schimb. Eram imortalizaţii ca-ntr-o poză, o poză veche ce-i drept, fără un personaj principal, doar cu un gri mat, cu feţe triste şi cu un grup de protestanţi ce nu mai aveau unde să locuiască. Asta poate că era lumea mea. Zăpada continua să-mi omoare umerii îngheţaţi, auzeam gemetele celor îngheţaţi şi ştiam că acesta ne va fi sfârşitul. Am stat aşa minute întregi, aşteptând ca acel pictor să-şi termine tabloul şi noi să ne întoarcem la viaţa mediocră ce ne-a fost dată.

                    ….
Pictorul era gată să termine tabloul, dădu cu pensula pentru ultima dată peste un peisaj gri, care nu întruchipa decât un tărâm al morţii, unde o tânără la fel de mediocră  era spectatoare la propriul act. Era un peisaj atât de trist, pictorul era epuizat, îl desenase toată dimineaţa. Viaţa era în personajele sale, care mureau de frig fiindcă le lăsase în mijlocul străzii. Îţi puse pensula deoparte şi ieşi în traficul infernal de afară. Părăsi scara blocului şi făcu ceva ce nu mai făcuse de luni, îşi luă tabloul îngheţat şi îl expuse în mijlocul parcului, îl legă de un copac şi îi dădu viaţă cu un ultim murmur către fereastra sa. Ştia că acea fereastră există, că in interiorul tabloului erau oameni reali, care acum îngheţau de frig, care mureau sub ochii creatorului lor. Făcu imposibilul, pe acel ger crunt, se întoarse înapoi în apartament şi îşi luă toate culorile şi pensulele; în frigul acela imposibil, în care era captiv în nişte aripi de zăpadă şi într-o colivie de gri îşi făcu curaj şi dădu peste tablou cu o pată de galben, una de roşu, una de albastru pentru a crea imposibilul: pentru a le da o pată de culoare oamenilor îngheţaţi. 

Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost o pată galbenă, una roşie, una albastră.    M-am trezit în camera mea, de data aceasta nu am mai văzut acel gri bolnăvicios, ci un soare pătrunzător. Pictorul meu m-a salvat, nu mai eram captivă zăpezii, ci unui nou început făcut din culori calde, care ne salvase de atâte ori. Pictorul făcu totul pentru personajele lui…

6. Maria 98

Povestea mea este o intamplare reala ce m-a marcat cand eram mica si pe care nu o s-o uit niciodata. Eram in ajunul Craciunului. Familia mea nu pregatise nimic altceva special de sarbatori decat impodobirea bradului si prepararea mancarurilor traditionale. Credeam ca Mos Craciun era cineva mai mult decat un strain pe care nu-l întâlneam niciodata si care imi aducea cadouri fara sa ma cunoasca cu adevarat. Eu eram convinsa ca el ma priveste si este ca un fel de tata ceresc, cineva fata de care trebuia sa-mi cer iertare atunci cand greseam si sa-i multumesc  in ziua Craciunului pentru cadourile minunate pe care le consideram magice. In seara aceea, m-am decis sa-i scriu o scrisoare lunga in care sa-i cer iertare pentru toate relele din timpul anului. L-am rugat ca familia mea sa ramana in continuare fericita si nimic mai mult. I-am urat in scrisoare un „Craciun Fericit” si am pus bucatita de hartie pe care mi-am prefirat gandurile sub brad. Puteam spune ca era ceva special in atmosfera. Aveam presimtirea ca in seara aceea o sa-l intalnesc in sfarsit pe mos craciun. Asa ca mi-am luat perna si patura si mi-am facut un culcus langa brad, pe podea. Indata ce mama m-a vazut, mi-a interzis imediat sa dorm acolo, dar eu stiam ca nu o sa se termine astfel si ca o sa reusesc sa-l intalnesc. M-am furisat in timpul noptii sub brad si mi-am refacut culcusul sub luminitele care raspandeau culori calduroase ce ma vegheau alaturi de uriasul brad. Am adormit mai repede ca oricand. Si acum ma intreb de ce am adormit atat de repede. Ca prin vis am inceput sa vad imaginea lui Mos Craciun. M-am apropiat, insa el s-a indepartat brusc. Am incercat sa ajung la el dar urmatorul lucru pe care il vedeam era mana mea indreptata spre perete. Ma aflam in dormitorul meu. Era deja dimineata si am fugit in sufragerie unde erau parintii mei. Imediat i-am intrebat daca ei m-au adus inapoi in camera mea, iar acestia mi-au spus ca s-au intalnit cu Mos Craciun. Mi-au spus ca-mi transmite un mesaj special, acela ca daca l-as intalni totul si-ar pierde farmecul, asa ca data viitoare sa ascult de parintii mei si sa cred in el in continuare.

7. Elly Rm

Ajunul Craciunului poate fi considerata cea mai magica zi din an. Copii de toate varstele sunt nerabdatori sa vada ce cadouri vor primi de la mosul, dar mai intai trebuie sa mearga la colindat. Daca in celelalte zile faceau oameni de zapada sau pur si simplu se bulgareau, acum umbla din usa in usa vestind Nasterea Domnului. Fulgii de zapada, singuri si tristi, cad usor si se unesc intr-un covor peste pamant.
Ana, o fata de 17 ani, inalta, cu fata draguta si par saten, de cateva zile merge mereu in centrul vechi. Nu face asta pentru ca e pasionata de arhitectura cladirilor sau de frumusetea lor, ci pentru chitaristul care sta pe un scaunel langa statuia cea mare. Zi de zi, in fiecare seara la ora 8 il urmareste cu drag din umbra. Melodiile sale ii ajung la inima si cu fiecare acord auzit sufletul ei se umple de bucurie. Insa azi e diferit, azi ceva lipseste, inafara de vocea lui de inger; ii lipseste sentimentul. Canta, dar parca nu e aici, e cu gandul in cu totul alta parte. Lucru ce o impinge pe Ana sa-si infranga frica si sa il ajute, sa cante impreuna cu el. Ea cu vocea, el cu chitara. In momentul in care ea s-a asezat langa el si a inceput sa cante, pe fata lui a aparut uimirea, apoi dupa ce a privit-o mai bine, a zambit. Cei doi au cantat minute, ore, poate chiar zile. Au pierdut de mult notiunea timpului. Tot ce stiau era ca s-a format o legatura, ceva ce nu poate fi explicat.
Cand oamenii au inceput sa se imputineze, au hotarat sa stranga si sa porneasca fiecare spre casa lui. Insa in loc sa faca asta, au inceput sa se plimbe si ca atmosfera sa fie completa a inceput sa ninga. Fulgii cadeau, unul cate unul si se asezau pe hainele lor, dar tacerea dintre ei nu se rupea. La un moment dat, Ana a alunecat si baiatul, cu parul ca taciunele si ochii ca marea, al carui nume era Rares, a prins-o ca sa nu cada. Atunci a avut loc primul lor moment magic, cand s-au privit in ochi. Rusinati de brusca apropiere, s-au despartit din imbratisare si au continuat sa mearga.
-Eu sunt Rares.
-Eu, Ana.
-Nu ti-a fost frig?
-La ce te referi?
-In toate aceste seri cand ai venit. Nu ti-a fost frig?
-M-am imbracat bine, dar…stiai?
-Da. Am memorie vizuala buna. Insa am o curiozitate. De ce mereu la ora 8 seara?
-La ora aceea am dat intamplator peste tine in prima zi.
-Oh, inteleg. De ce ai continuat sa vii?
-Imi placea felul cum canti, felul cum te exprimai prin muzica. Esti un chitarist bun.
-Multumesc.
 Dupa o lunga plimbare cu cateva vorbe pe ici-colo, cei doi au hotarat sa se desparta, fiind destul de tarziu. Insa ceva ii impiedica sa se desparta pur si simplu. In acel moment, o artificie s-a auzit si amandoi si-au dus ochii spre cer privind minunata lumina colorata. Cand si-au coborat privirea, ochii lor s-au intalnit din nou si au cerut sa fie mai aproape. Cei doi s-au apropiat si sub caderea fulgilor, buzele lor s-au atins. La inceput incet si timid, ca mai apoi sa se descopere tot mai mult unele pe altele.

Sfarsit.


Email:


8. Alina Stoian
Povestea mea de Craciun este reala si s-a intamplat datorita insistentelor mele de a veni Mos Craciun mai devreme. Aveam 8 ani si aflasem deja ca Mos Craciun nu exista si ca mama este de fapt mosul meu ascuns (normal, cand am aflat ca mosul nu exista am fost devastata, mi-a zis mama ca am plans cateva zile). Ca in fiecare an de Ajun, stateam cu mama in bucatarie si o ajutam la mancare (atat cat poate o fetita de 8 ani sa ajute) si m-am gandit ca este timpul ca Mos Craciun sa isi faca aparitia. Asa ca m-am gandit sa o pacalesc pe mama. I-am spus ca ma duc in dormitor sa ma uit la televizor, lucru pe care si l-am facut. Imi aduc aminte si acum ca TCM sau TNT (nu mai tin minte perfect televiziunea) difuza „Sapte mirese pentru sapte frati”. Dupa cateva minute m-am intors in bucatarie sa stau cu mama si s-o anunt ca ma duc la toaleta si ca tare mult mi-ar placea sa vina Mos Craciun. Am intrat in baie, am aprins lumina, am inchis usa si ce m-am gandit eu sa fac? Sa ma duc in dormitor si sa ma ascund in sifonier sa vad daca vine Mosul. Si ce crezi.. a venit MOSUL!!!! Mama a intrat in camera, a aranjat sub brad cadourile, a deschis geamul ca sa para totul cat mai real cum ca Mos Craciun a venit pe geam si a iesit din camera. Eu am iesit din dulap, m-am uitat la cadouri sa vad daca sunt pe placul meu, m-am dus repede am stins lumina in baie si m-am dus fuga la mama in gura mare: MAMA!!! A VENIT MOS CRACIUN!!!!!!

Acum vreo 2-3 ani a aflat mama adevarul din acea seara magica de Ajun 🙂

9. Stefi Besk
Afara s-a pornit o ninsoare ce acopera intregul sat.Stelute albe si reci fac o broderie minunata copacilor ce si-au pierdut haina verde.Prin valul de ninsoare merge un batran cu o barba alba si deasa,ce poarta o haina carpita si niste pantaloni rupti.Langa el mergeau doi copii la fel de necajiti ca batranul cu barba deasa. Batranul nu ii cunostea dar a intrat in vorba cu ei.A aflat ca cei doi copii necajiti faceau parte dintr-o familie de oameni saraci si parintii lor se certau mai tot timpul.Tatal lor a fost dus de multe ori la politie pentru ca o batuse pe mama lor.Batranului i se prelinse o lacrima calda pe obrajii lui batrani.Ii era mila de copii ce se chinuiau in fiecare zi sa mai traieasca.  Curand mosul batran se opri la casa lui si ii pofti pe cei doi copii in casa lui,dandu-le mancare si intrebandu-i unde stau.Dupa ce au plecat cei doi musafiri sarmani, batranul a inceput sa mestereasca jucarii din lemn.A doua zi reusise sa faca un sac cu astfel de jucari din lemn si porni spre casa micilor copii.Era seara,caci se inoptase desi batranul porni de dimineata,dar drumul pana la casa copiilor era lung.Se opri la radacina unui copac si pentru o ora adormi.El visa cum Dumnezeu il felicita pentru lucrul minunat pe care il face.Acesta il rasplateste pe batran dandu-i puterea de a deveni Mos Craciun.Imediat batranul se trezi,dar nu mai era la fel.Nu mai avea aceleasi haine ponosite,ci niste haine rosii si o caciula la fel de rosie,iar in sacul sau nu erau jucari de lemn ci niste jucarii magice ce puteau vorbi se se puteau misca.Langa batran era o sanie si o multime de reni ce o conduceau.Mosul isi continua drumul catre casa copiilor in acea sanie magica ce zbura.Dupa ce isi termina treaba mosul se intoarse acasa,dar casa nu mai era la fel ci mai frumoasa si mai mare,iar inauntru erau 60 de pitici ce lucrau de zor la jucariile magice. Dumnezeu aparu in fata mosului si ii spuse:  
 -Tu esti mos Craciun.Datoria ta de azi inainte este sa le dai copiilor tot ce isi doresc si de ce au nevoie.Ti-am dat si ajutoare:renii si piticii.SUCCES DE ACUM INAINTE AI GRIJA DE COPII SARMANI SA NU LE LIPSEASCA CE ISI DORESC! 
 
10. Cerasella Pavel
Amnezia
„Într-o pădure erau două drumuri diferite, iar eu …Eu l-am ales pe cel mai puţin umblat. Iar asta a schimbat cu totul lucrurile.” – Robert Frost, “Drumul neales”.
                Înainte de a exista şi de a însemna atât de mult pentru unii aparenţele, înainte de a fi acest oraş, sunt doar eu, Carrie Kidd, din New York. O adolescentă ce iubeşte arta şi trăieşte din ea. De când eram foarte mică şi abia învăţam ce înseamnă muzica clasică , am ştiut ca în această viaţă nimic în afară de artă nu mă va putea face fericită, nimeni în afară de ea nu mă va înţelege. De şaisprezece ani descopăr lumea prin muzică. Eu nu am trăit anumite experienţe emoţionale ca cei din jurul meu, nu am avut ocazia sau poate nu am vrut să am ocazia din cauza fricii de necunoscut, dar cu toate acestea eu cunosc aceste sentimente pentru că le-am trăit prin cărţi, prin ore întregi de studiu, prin culoarea pe care o aşez cu atenţie uneori, alteori în grabă pe foaia albă ce-şi exprimă prin mine ţelurile ei despre lume.
       Nu sunt foarte populară în liceu, sunt uneori considerată o ciudată colorată care mereu gândeşte mai mult de cât trebuie, şi care ia în serios fiecare activitate la care participă crezând că se descoperă pe sine. De aceea nu am prieteni, ei caută doar popularitate, naivitate si evident că dacă nu ai aceleaşi obiceiuri lipsite de educaţie si indiferenţă nu poţi avea ocazia să îţi petreci timpul cu ei. Până acum două luni, când încă nu eram atât de cunoscută în lumea muzicii pentru că încă nu concertasem cu idolul meu din copilărie, David Johann Hoff, cel mai celebru violoncelist din vremea noastră, aveam cea mai bună prietenă, aşa credeam. O ştiam din clasele primare. Ne înţelegeam de minune, mergeam împreună peste tot, ne ştiam secretele, într-un cuvânt credeam ca asta e prietenia adevărată. Dar examenele finale au sosit, şi o dată cu ele mi s-a arătat adevărata faţă a oamenilor. Îmi doream de la începutul anului să iau cea mai mare nota, studiam zilnic, mai mult ca niciodată, îmi doream cu toată fiinţa să fiu prima pe lista cu rezultate, şi aşa a şi fost, doar ca Bindy, cea pe care o credeam prietenă, nu s-a bucurat pentru mine şi mi-a zis că sunt doar o ciudată disperată după note. Am avut un şoc care credeam că va dura ceva, şi m-am înşelat fiindcă violoncelistul,David, a fost in comisia care a jurizat anul acesta examenul, şi mi-a oferit o jumatate de oră din concertul lui anual pentru a cânta cu el.
*
        Afară e rece.Aerul e umed şi aspru. Respir adânc şi merg pe vârfuri spre fereastră, doar ca să îmi lipesc nasul de suprafaţa a geamului, şi să privesc oraşul încă neîngheţat. Simt cum respiraţia mea abureşte treptat geamul. Închid ochii şi ascult sunetul unui răpăit uşor care foşneşte prin vânt. Picăturile de ploaie se lovesc uşor de licuricii albi ,deghizaţi în fulgişori firavi. Ei ,singurii care îmi amintesc că norii au bătăi de inimă şi că şi eu am, dar lumea care mişună anapoda pe străzi, oare are? Ceva s-a schimbat, lumea e la fel de ocupată ca înainte doar că acum nu mai au nici un scop, parcă nu ştiu ce au de facut, parcă nici nu se cunosc, nu ştiu nici cine erau ieri…şi mai rău de atât , nu pare că ştiu că se apropie Crăciunul.
        Dar poate sunt doar alte iluzii care îmi trasează aparenţe neclare. Întotdeanuna îmi pun întrebări, chiar acum mă întreb cum de cad mereu licuricii şi picăturile de ploaie, poticnindu-se de propriile lor picioare, rupându-le şi uitând să-şi desfacă paraşutele când coboară din cer spre un sfârşit nesigur. Şi acum mă simt ca o picatură de ploaie..sau poate un licurici care explodează când loveşte pământul, sau care bate în uşile oamenilor neinteresaţi de conţinutul lor ci doar de vreamea pe care nu o înţeleg, blestemând zilele pline de picături de ploaie care îndrăznesc să le strice ziua.
        Afară e întuneric, doar luna e cea care îşi unduieşte razele îngheţate în jurul oraşului. Şi iar imi vine în cap o întrebare, oare soarele nu vede niciodată cum absenţa lui schimbă oamenii? Cât de diferiţi suntem pe întuneric.
       Mă răsuscesc pe călcâie,parcă am fost prinsă asupra unei crime, când cineva se izbeşte de uşa de la intrare. Deschid cu teamă, în pragul uşii cu o figură stoarsă de putere, tata intră în casă fară să spună nimic. Peste puţin timp apare şi mama, care arăta la fel şi nici ea nu a spus nimic. Se purtau le fel, aceleaşi gesturi, fară nici  o vorbă însă.
Afară lumea e la fel, dar eu nu. Nu sunt la fel pentru că îmi lipseşte mirosul de mere coapte şi scorţişoara,îmi lipsesc luminiţele colorate şi înghesuite de pe stâlpi sau din vitrinele atent decorate cu brazi si oameni de zăpadă, maai bine spus vitrine îmbracate în Craciun. Da!..îmi lipsesc micile mele bucurii. Chiar acum îmi readuc aminte de ajunul fiecărui Craciun când fredonam în neştire “White Christmas” a lui Buble şi împodobeam cu tata bradul nostru care în fiecare an era tot mai mare, chiar anul trecut a fost atât de mare încât a trebuit să îi tăiem varful pentru a intra în casă, oh Doamne ce frumos era!
*
       Mă îndrept cu repeziciune spre şcoală crezând ca totul va face parte din aceeaşi rutină zilnică. Corpul mi-e împietrit şi scăldat într-o sudoare rece, creierul îmi înoată în valuri de frică şi durere, parcă adânc întipărită în memorie. În şcoală e ca afară, nu înţeleg de ce nu mă trezesc din coşmarul ăsta care îmi tot dă emoţii.
Mă duc totuşi să îmi caut profesoara de istorie, poate că ea nu a păţit nimic, încă.
     Trănteşte cu putere uşa de la intrare, cineva îmbrăcat tot în alb, parcă  ar fi astronaut. Îl însoţesc un regiment îmbracat la fel de intimidant. Se îndreaptă spre sala de sport strigând încontinuu să vină la el toată lumea. Între timp aud ce îi spune şeful lui, probabil în cască:
–      Planul a fost dus la capăt aşa cum a plănuit Caesar, mare conducător, toată lumea e blocată în lumea lor, făcând gesturile robotice, pe care zilnic le fac. Toţi au uitat de Craciun, îţi vine să crezi, o populaţie întreagă cu amnezie, pe care noi o conducem şi o modelăm cum vrem!
–      Nu pot să cred cât de uşor a fost de data asta…
     Am plecat speriată imediat înapoi acasă, lăsându-i pe acei nesuferiţi să râdă de lumea perfectă , după ei, pe care au creat-o. Sunt prinsă în curente de confuzie ce se ciocnesc, sunt atât de disperată, atât de disperată..nu ştiu cum să revin la lumea care era ieri, vreau să mă îndepărtez de acestă lume.
*
          Pereţii sunt reci, mai reci ca de obicei, aerul parcă e inexistent, iar lumina, păi de ea era să uit, este bolnavă parcă şi ea de această amenzie, fiind letargică şi fără căldură. Îmi este dor de momentele când ochii mei erau mijiţi la razele călduroase care îmi scăldau silueta fragilă, precum o îmbrăţişare a naturii, mai călduroasă parcă decât cea umană. O adiere răcoroasă mă sperie şi mă readuce la realitatea mea fragilă pe care cu greu o accept, dar uit de asta pentru că îmi dau seama că eu am ajuns acasă, chiar în camera mea, doar gândindu-mă la asta, nu am mai luat metroul ca de obicei. Şi crezând că asta e singura ciudăţenie întâmplată, este înlocuită de deschiderea bruscă a jurnalului meu la începutul acestuia, şi deodată retrăiesc momentele scrise, momentele copilăriei, cele mai preţioase sentimente pe care le mai am încă păstrate în amintirile mele care se ciocnesc cap în cap şi apar evenimente noi, pe care nu ţin minte să le fi scris în jurnal sau să le fi experimentat.
           O ceaţă grosă îmi inundă cu repeziciune viziunea, şi pătrund într-un portal în care mă ghidez după vocea bunicii, pe care nu am avut şansa să o cunosc niciodată, fiindcă a murit când m-am născut eu, şi părinţii mei , mai ales mama,nu a vrut să îmi vorbească niciodată despre ea. Ea mă cheamă într-o clădire pe care o visam adesea până să încep şcoala, semăna foarte bine cu un castel, dar totuşi arhitectura lui era modernă, demonstrând-o turnurile care stăpungeau fără milă norii abia desenaţi pe cer. În acea clădire se afla încă o eu, dar mică, foarte mică, cred că aveam 4 ani şi vorbeam, parcă fară să rostesc cuvintele, cu un domn care avea un joben pe care ulterior şi l-a dat jos şi a lăsat la vedere o notă muzicală. Era o şaisprezecime tare mică dar clar desenată, la fel ca portativul meu de pe mână care tot primeşte note în plus câteodată, astfel mărindu-se. Îl aud vorbindu-mi despre acea notă, îmi spunea că fiecare când se naşte are o misiune de îndeplinit şi că în funcţie de acea misiune, primeşte simboluri care prevestesc evenimente ce vor urma să apară şi care vor depinde de noi. Mi-a mai spus ca semnul lui simbolizează rapiditatea execuţiei unei probleme şi că este o călăuză pentru cei ca mine care sunt feriţi de oamenii care nu înţeleg această lume. Mă uitam atentă la mâna mea, pe atunci aveam doar cheia muzicală şi o alteraţie încă ştearsă. Parcă această călăuză mi-a citit gândurile pentru că a început să îmi povestească despre semnul meu.
–         Dragă Carrie, tu eşti o persoană la fel de specială ca toate celelalte, doar că drumul pe care îl vei avea de parcurs şi misiunile tale pe care le vei avea de îndeplinit, nu vor fi doar grele sau măreţe, ci şi foarte periculoase şi foarte multe ,sau va fi doar una dar care va implica altele ulterior. Din semnul tău se vede că tu ai fost aleasă pentru aceeaşi misiune măreaţă ca şi Lizy, bunica ta, dar destinul nu îţi este încă precis pentru că tu ai ceva în plus faţă de noi toţi , chiar şi faţă de bunica ta. Creativitatea asta care abundă, pare că nu se va termina niciodată şi cred că asta e cea mai mare putere a ta. Uite, ca să înţelegi mai bine cum să o foloseşti îţi va lua ceva, dar ca să înţelegi cum funcţionează îţi spun cum merge şi a mers la mine. Eu pot să fac totul să dispară în ceaţă, pot să fac lumea să uite ce a văzut sau făcut. Ahh, era să uit că ţie îţi vor fi ascunse aceste amintiri, dar nu şi puterile, pentru că nu pot să îmi folosesc puterile în totalitate pe tine. După cum ţi-am spus, tu eşti altfel, mai specială, mai puternică, dar mult mai vulnerabilă şi fragilă decât bunica ta…
           Am vrut să îl mai întreb ce trebuie să fac, dar a dispărut cu tot cu reflexia mea din copilărie, cel puţin acum ştiu de ce nu am fost afectată de acea amnezie în masă, dar degeaba ştiu dacă nu ştiu cum aş putea să îmi salvez familia şi pe toţi ceilalţi.
*
          O adiere răcoroasă pe piele mă sperie şi îmi şterg lacrimile adunate sub ochi. Privesc ruinele din jurul meu, totul se schimbă repede, foarte repede, de la un minut la altă secundă. Toate lucrurile frumoase dispar treptat.Nici luminiţele vechi şi prăfuite,cu becurile colorate ,dar arse nu mai sunt pe străzi..
În faţa casei mele încă mai era globul meu preferat, trandafiriu de un roz sălbatic. Mă apropii de el parcă să îl mângâi şi începe să dispară şi el treptat, dar îl apropii rapid de mine strângându-l cu putere crezând că aşa poate îl voi putea păstra mereu cu mine.
–       Ce tot crezi că faci, Kidd? Aruncă globul ăla, ce, aştepţi să te otrăvească?!
Îl arunc fără să îmi dau seama ce fac, pentru că frica îmi patrunde în măruntaie şi o străfulgerare mă izbeşte în mâini. Străinul se repede la mâinile mele şi le atinge cu nişte pietricele colorate care îmi absorb durerea.
–       Mulţumesc, îi spun cu o uşoară temere, pentru că dacă nu e afectat de amnezia generală înseamnă că trebuia să mă găsească pe mine şi să mă ducă la Caesar. Din păcate ce îţi place mai mult te ucide, nu? îl întreb eu pe străinul care mi-a spus Kidd. Nimeni nu mi-a mai spus aşa până acum şi îmi place, cred că e de aceeaşi vârstă cu mine.
– Cu placere, Kidd, dar vom vedea dacă te voi ucide! apoi începe să chicotească, enervându-mă cumplit.
–        Acum te crezi şi amuzant, nici nu mă cunoşti, şi dacă ai şti câte ceva despre mine ai şti că eu sunt de părare că băieţii perfecţi există doar în cărţi.
–       Spre uimirea ta, eu te cunosc de când te-ai născut, eu sunt protectorul tău, şi a trebuit să te urmăresc tot timpul, deci e imposibil să îmi fi scăpat ceva!
O bubuitură puternică îmi străpunge auzul şi o voce robotică anunţă că în mai puţin de o oră va fi adunarea generală şi toată lumea trebuie să fie prezentă în centrul oraşului.
–       Se pare că toţi soldaţii şi amnezicii trebuie să fie în centrul oraşului. Timpul se pare că nu e în favoarea noastră aşa că te rog să nu pui prea multe întrebări! Urmează-mă!
Intrăm în casa mea, apoi ne grăbim spre camera mea, şi începe să caute cu disperare ceva.
–       Unde ţi-ai mutat jurnalul? De ce nu mai e la locul lui?
–       Se pare că domnul-ştie-tot nu prea ştie tot! zic eu indignată. Vezi că e pe pat, chiar sub nasul tău!
–        Dacă ai şti cât de valoros e acest jurnal ai avea mai multă grijă de el. Şi apropo pe mine mă cheamă Sebastian.
–         Încântată , Sebastian, dar nu ai zis că ne grăbim?
–         Da, ne grăbim dar nu mai suportam să îmi zici domnule!
Jurnalul era închis ca şi cum nu umblasem mai devreme cu el, dar după ce l-a deschis Sebastian, a apărut un alt scris. Ştiu sigur că nu era al meu!
–          Da, ştii bine, nu este scrisul tău, este al bunicii tale care a trecut, ca şi tine, prin aproape aceleaşi lucruri prin care vei trece şi tu, şi mai ştiu că mereu te-ai întrebat de ce a murit la naşterea ta. Păi e simplu, voi, această specie rară şi foarte creativă trebuie să vă sacrificaţi pentru a da naştere altei generaţii. Dacă vreţi să vă aşteptaţi moartea ca oamenii ăştia amnezici, rataţi şansa de a duce această specie mai  departe.
De ce sunt ca o carte deschisă şi toată lumea ştie ce gândesc? Nu e plăcut deloc, e chiar dureros..
–         Carrie, trebuie să mergem!
Mă apucă de mână fără să ezite şi ne îndreptăm spre centrul oraşului ca toţi ceilalţi.
–        Trebuie să îi imităm pe cei din jurul nostru ca să nu părem suspecţi!
–        Bine, Sebastian…dar de ce sunt eu atât de specială?
–       Ţi-am zis să nu pui întrebări, dar totuşi îţi voi răspunde pentru că ştii răspunsul. Lumea era atât de prinsă de cotidian şi nu mai vedea ce îi înconjoară aşa ca au uitat cât de minunaţi suntem, noi toţi, au uitat că micile bucurii le nasc pe cele mari. De fapt,tu, această specie din care facem parte, nu este chiar atât de specială pe cât credem, pentru că toţi aceşti amnezici ar putea fi ca noi, doar că ei nu ştiu cât de speciali sunt oamenii şi câte pot să facă. Dacă îşi doresc ceva pot realiza tot ce îşi pun în minte, dar nu realizează încă, ei acum dacă ar realiza s-ar trezi din această amnezie pentru că este temporară, dar Caesar nu ştie încă pentru că nu a studiat omul cu tot ce are el mai frumos,ci doar omul din viziunea lui, în care nu se regăseşte sufletul luminos şi cald al oamenilor, de aceea te-ai născut tu, să readuci aminte oamenilor cât de important este Crăciunul şi…
11. Dobriceanu Roxana  
Un copil şi un câine vagabond
Ajunul Crăciunului – fulgii mari şi pufoşi se aştern în continuare pe zăpada deja tasată.
Lumini viu colorate şi figurine uriaşe, te fac să simţi şi mai intens această sărbătoare. Sunt aşternute peste tot oraşul. Prea puţini sunt oamenii pe străzi, toţi sunt acasă, toţi sunt strânşi în jurul unui brăduţ frumos decorat, aşteptând venirea Moşului. Copilaşii cu năsucul lipit de geamul rece  caută cu privirea omul acela albit de timp, îmbrăcat în straie roşii care să le aducă cadourile mult dorite.
    Într-o scară de bloc, undeva la  marginea oraşului  o mogâldeaţă  se ascunde printre toate acele mizerii. Cel puţin aici e mai cald …Iese din scară şi merge la lift. Urcă la un etaj oarecare, sperând să găsească un loc şi mai cald, mai adăpostit, să nu fie nevoit să doarmă iar lângă o dugheană, lipit de zidul rece din beton şi aşezat pe cartoanele ude. Are noroc. Uşa unei debarale  nu este încuiată şi cineva a lăsat lumina aprinsă…intră şi se aşează pe o pătura veche, mult mai confortabilă decât cartonul acela rece. E obosit, îngheţat, îi este somn şi  foame… Se scobeşte prin buzunarelele rupte ale pantalonilor vechi şi pătaţi, primiţi acum doi ani de la un băiat care acum este la liceu, un fost  vecin. Acolo are o bucată de pâine. O bucată de pâine pe care i-o dăduse o bătrână de dimineaţă în faţa unei biserici. A mâncat jumătate, iar restul l-a oprit… Priveşte coaja aceea uscată şi murdară. O duce la gură şi muşcă din ea cu multă poftă. E tare, dar îi pare atât de pufoasă şi dulce…! Adoarme mestecând  şi gândindu-se la faptul că nu ştie ce va manca mâine, sau unde va dormi…. După un timp îl trezeşte un zgomot de uşa trântită şi voci de bărbaţi şi femei. Aude şi glasul unui copil: ”Ai văzut, tati, ce multe cadouri am primit de la Moş Crăcium? Şi ce paltonaş frumos?! Nu-i aşa că o să găsesc acasă, sub pomul de Crăciun, multe daruri aduse de un alt Moş?”. Curios se  ridică, crapă puţin uşa în aşa fel încât să vadă fără să fie văzut. Nu vede nimic. Îşi ia inima în dinţi şi coboară o jumătate de etaj. “Ce cauţi acolo vagabondule? Ai venit să furi, hai?… Ia uită-te la el, nici şapte ani nu are şi te aştepţi să îţi dea în cap!” O femeie grasă  şi boită ca o sorcovă se repede asupra lui. Întinde mâna uriaşă  şi îl apucă cu brutalitate ridicându-l la 20 de cm deasupra scării… Se zbate încercând să scape şi cade rostogolindu-se până la picioruşele copilului bogat  şi fericit. ”De ce dai în el, tanti Elvira, ca e şi el copil ca şi mine?! Poate ca nu are şi el pe nimeni care să îl cheme pe Moş Crăciun să îi aducă cadouri …”
Copilul nimănui priveşte în sus la băieţelul bogat. Vede o lacrimă prelungită pe obrăjorii îmbujoraţi ai acestuia şi o mânuţă dolofană care îi întinde o bomboană. ”ia-o!” Se ridică, o ia şi o bagă repede în buzunar, speriat. Dar, imediat după, simte iar mâna lui tanti Elvira împingându-l iar cu brutalitate pe scări .”Costi, baiatule, vrei să iei râie sau păduchi?”
    Mogâldeaţa de copil coboară schiopătând din cauza durerii provocate de  căzătură. Iese din bloc plângând şi tremurând…. I-au îngheţat picioruşele. Se uită la tenişii cu care e încălţat. Sunt rupţi şi tălpile sunt dezlipite. Nu are ciorapi, iar degetele sunt învineţite de la gerul năpraznic de afară.
    Nu mai are pe nimeni. Tatăl său este în închisoare din cauza că a furat mâncare dintr-un magazin. Era şomer de doi ani …
  Înainte de Moş Nicolae, mama lui a murit din cauza unei boli, iar pe el au vrut să îl ia la casa de copii, dar i-a fost frică de poliţişti şi a fugit. Văzuse cum şi când l-au arestat pe tatăl său şi se speriase foarte tare. Îi rămăseseră în cap întipărite loviturile acelea de bulan…
    Bani nu avea. Lui nu îi plăcea să cerşească, nu se considera un cerşetor, un golan sau un om al străzii. Ziua stătea pe lângă biserici, dacă îi dădea cineva ceva primea şi spunea “Bogdaproste” dacă nu, nu. Dar nu cerea niciodată.
    Îi era îngrozitor de frig. A ajuns lângă un alt bloc. Aici, într-o scară  a găsit un ziar. L-a desfăcut  cu mare grijă, să nu se rupă. Şi-a dat jos paltonul şi cămaşa, şi-a înfăşurat trupul firav în el şi s-a îmbrăcat la loc. Ştia că o să se încălzească puţin. Acest truc îl învăţase acasă, de la tatăl său. Nici acolo nu era mai cald chiar daca era într-un bloc şi aveau calorifere din alea mari. Dar degeaba erau mari pentru că tot timpul erau reci, nu mai aveau căldură. Se bagau sub pături groase  şi scăpau de tremurat…
    Dar la picioare cum să se apere de îngheţ? S-a culcat direct pe ciment şi  şi-a lipit tălpile de calorifer: ”eii, aşa parcă e mai bine”. O să se dezgeţe şi o să plece. L-au trezit zgomotele unei uşi trântite. Noroc ca era la parter, altfel putea să apară o nouă “tanti Elvira”. A plecat grăbit şi a pornit aiurea.
    În case era multă lumină, gălăgie, râsete şi mâncare… Acolo copiii stăteau la căldură, mâncau, primeau daruri… ”Doamne, ce frumos este!“ Privea fascinat bradul din camera de la demisol  şi nu îi venea să îşi dezlipească privirea. Uitase şi de frig şi de foame şi de somn… Vedea artificiile împrăştiind mii de steluţe, globuri, beteală, lumini multicolore şi multe, multe dulcuri.
    Până acum doi ani  avusese şi el un Pom de care să se bucure  dar era prea mic ca să înţeleagă cât de mult reprezintă acest lucru pentru cei ce nu au, iar acum… Lui cine să îi faca? Şi unde?
    Pe el nu-l iubea nimeni pe lumea asta.Era al nimănui!
    A, ba nu… Lângă el s-a oprit un câine vagabond. L-a mângâiat şi animăluţul a început să se gudure pe lângă el şi să-i lingă mâinile înăsprite de frig şi vânt.
    “Căţelule, hai!”… Au plecat împreună să colinde străzile oraşului.  Într-un târziu s-au oprit îngheţaţi în scara unui alt bloc… Eternul refugiu al tuturor oropsiţilor. S-au aşezat unul lângă altul lipiţi de caloriferul călduţ.
Copilul a mângâiat câinele pe cap şi a început să plângă cu amărăciune, iar animalul privindu-l cu milă, i-a lins lacrimile scâncind uşor…
    Au adormit amândoi lipiţi unul de altul. În miezul nopţii s-au trezit, era mult prea frig…”Ţi-e foame căţelule?” A scos bomboana  dăruită de Costi, a băgat-o în gură şi a spart-o în două. ” Ia şi tu, câine mic, jumătate” a spus copilul începând să sugă cealaltă jumătate de bomboană. Au părăsit blocul savurând dulceaţa bomboanei din ziua de Crăciun…
    Erau doi prieteni chiar dacă societatea îi repudia, ei erau doi prieteni… un copil al nimănui şi un câine vagabond…
    Se aude un trântit de uşă, deschide ochii, se uită în jur şi vede că totul a revenit la normal, era doar un vis. Nu mai trăieşte de mult acel coşmar din copilărie.
  – Iubito, vino te rog aici. Vreau să te ţin în braţe.
    În cameră intră o siluetă feminină suberbă, cu doi ochi mari albaştri, un zambet dulce  şi un păr blond  ce te făcea să tresari la vederea ei . O ia în braţe şi o sărută cu drag.
– Îţi mulţumesc pentru tot! Îţi mulţumesc pentru că ai fost atâta timp langa mine, îţi mulţumesc că nu ai fugit la fel ca celelalte personae atunci când m-ai vazut… Îţi mulţumesc că ai fost singurul suflet care mi-a oferit un adăpost şi m-ai ajutat să mă integrez într-o societate atât de rea. Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să iubesc şi îţi mulţumesc pentru ca exişti!
        O voce firavă de copil îi întrerupe. Sara, fetiţa sa se trezise… Teodor se ridică din pat, o ia în braţe pe micuţă, se întoarce la soţia sa iubită şi le îmbraţişază cu atâta iubire… lacrimile nemaiputând fi controlate…. Se gândeşte la acele momente din copilarie în care pur şi simplu mânca din mila altor oameni, trăia în scări de bloc şi era izgonit de mulţi oameni doar pentru faptul că încerca să se adăpostească de frig, iar câinele îmbătrânit de timp, acum stând intr-un coş vechi, este singurul “martor” al acelor trăiri…
      Sara îl sărută pe frunte , îi mângâie faţa  udata de lacrimile sărate şi îi spune:
    – Tăticule  azi trebuie să mergem să împărţim cadouri, trebuie să facem acei copii fericiţi, doar este Ajunul…
    – Da puiuţ, azi mergem… Poţi lua tu sacul roşu cu hăinuţe şi dulciuri din hol?
    Fetiţa se duce în hol ţopăind, abia aştepta să vadă un zâmbet pe feţele acelor copilaşi sărmani care îşi trăiesc viaţa pe străzi. Măcar o dată pe an…Teodor  inspiră adânc. În fiecare an în Ajunul Crăciunului fiorii trecutului îl cutremură şi îl lasă cu un sentiment urât mult timp după, chiar dacă copilaşii sunt fericiţi pe moment…
    Sara intră în cameră târând sacul uriaş dupa ea .
    – Haide tati, haide! Mămico, mergi cu noi, nu?
    – Da scumpa mea, vom merge împreună, vom fi noi Moşul  acelor suflete…
    Cei trei ies afară din casă începând să caute copii sărmani cărora să le împartă cadouri… Teodor se întristează văzând atâţia. Ştie cum este să nu ai nimic pe această lume, iar emoţiile îl copleşesc şi mai tare…
  Magia Crăciunului dăinueşte în sufletul tuturor, însă, uneori, o ascundem într-un colţişor al inimii şi vrem să o uităm. Unele persoane cuprinse de egoism nu se gândesc la cei din jur, dar mai există şi oameni ale căror suflete sunt încălzite de spiritul Crăciunului.
   Mergi cat de departe poti vedea , iar atunci cand vei ajunge acolo vei putea merge mai departe.
12. Alex Stefan
E frig afara, toata lumea se pare ca incearca sa se incalzeasca la focul sobelor din fiecare odaie a satului , iarna abia incepuse dar datorita frigului si gerului multi incearca sa se adaposteasca.
Ies la geam si acolo vad o haita de copii jucausi care incearca sa se bucure de fiecare moment al zilei ,eu stau nu fac nimic altceva decat sa ii privesc si brusc ma bufneste o iubire necontrolata si neconditionata pentru acei copii care cel mai probabil isi fac planuri cum sa il prinda pe Mos Craciun si sunt foarte increzatorii ca vor reusi.
Dupa ce admir haita de copii observ unul singur care prefera sa stea deoparte ma uit la el atent , are fata rosie ca focul datorita frigului ,este slabut si firav incat exista riscul sa il ia vantul.
Ies afara ma duc la el si il invit in casa mea ,la caldura focului ,acesta accepta .Ii aduc o cana cu ceai si il intreb:
-Cum de nu vorbeai cu ceilalti copii?
Se incrunta la mine si dupa raspunde oarecum indiferent :
-Ei sunt diferiti.
-Cum adica diferiti? spun eu
-Ei spun ca Mosul nu exista ba chiar vor sa ii incrimineze pe saracii nostri parinti ca ei pun cadouri sub pom , dar eu totusi pot sa jur ca i-am auzit odata sania si de fiecare data cand este Craciun simt o prezenta mirifica care imi umple sufletul de bucurie …Ei spun ca este spiritul Craciunului eu nu..
-Tu ce crezi ?
-Eu cred ca cineva vegheaza asupra noastra ,asupra Sfintei zile de Craciun in fiecare odaie din toate satele si orasele .
-Crezi ca Mosul vegheaza ?
-Nu stiu ce sa zic , sunt foarte multe probabilitati existente dar totusi cand te gandestii la ele par ireale.
Inteligenta copilului ma uimea , dar ma mai atragea si altceva ..credinta lui in Spiritul Craciunului pe care si eu la randul meu am avut-o dar am pierdut-o foarte rapid .O scurta conversatie ma bulversat peste masura , ma facut sa gandesc dincolo de aparente .Eram la a doua-a varsta imi pierdusem de mult crezul in Mos Craciun dar ca printr-un miracol conversatia cu copilul de langa mine ma facut sa cred din nou in Spiritul Craciunului.
-Vrei sa iti spun un secret ? ii spun.
-Desigur.
-Daca o sa continui sa crezi in El indiferent de aparente iti vei da seama ca vei fii cu un nivel superior fata de restul lumii, fa-te ca uiti tot ce auzi despre Mos Craciun si despre Spiritul Craciunului si invata sa iubesti pentru ca asta este cel mai important lucru , acum dute si scrie o scrisoare catre Mos Craciun si sunt sigur ca va veni.
Baiatul fara a mai sta pe ganduri a fugit ca ars din casa si sa dus sa ii scrie si de atunci multi anii in fata el a devenit o persoana mai increzatoare si cu o credinta absolut minunata.
Craciunul este si va fii cea mai indragita sarbatoare de toti oamenii pentru ca are in baza o poveste absolut miraculoasa si anume Nasterea lui Iisus..
13. Alin Radu
Ma numesc Maria, sunt din America de Nord. Am doi copii, amandoi baieti, si sotul meu a decedat de zece ani. Astazi pe 24 decembrie dimineata nu avem nimic de mancare..doar doi crenvusti pe care ie-am dat copiilor mei sa manance. Ne-am plimbat prin parcul de langa blocul nostru de doua etaje. Cand ajungem acasa copiii imi spun” Mami, ne este foame” aproape plangand. Un sentiment mai rau decat asta nu este, sa nu pot sa le dai copiilor nici macar o faramitura de paine. Am iesit din casa si m-am dus pana jos…ca sa vad ce fac, dar din drum ma opreste o batranica , foarte batrana cred ca avea in jur de 90 de ani si imi zice vazandu-ma prima data in viata ei: „Maria, vino la mine ca sa luati cina de ajun cu mine!”, nu stiam ce sa simt.Mi-am luat copiii la dansa acasa, care era la acelas etaj cu noi, unu, si ne-a intins o masa cum nu am mai vazut in viata mea…am mancat toti si am zambit…imi venea sa plang de bucurie… Bunica, asa cum i-a spus copiilor mei sa-i spuna , mi-a spus lucruri ca : „Inca nu ti-ai gasit servici?” sau „Imi pare rau ca n-am fost la inmormantarea sotului tau!” si inca multe alte lucruri de care numai eu stiam.Dupa masa ne-am saturat, o masa cum n-am mai mancat, am sarutat-o pe Bunica si i-am multumit din tot sufletul,  am intrebat-o daca o pot ajuta si a zis „categoric, NU!”.  A doua zi, voiam sa duc  farfuriile in care mi-a dat restul de mancare,era pustiu..nu mai era apartamentul in care am mancat: frumos, curat , plin de mobila si alte lucruri..total pustiu.Am intrebat administratorul ce s-a intamplat cu Bunica , m-am speriat cand  mi-a spus ca acolo nu mai locuieste nimeni mai bine de 20 de ani, el s-a uitat la mine un pic ciudat si nedumerit..dar am ignorat. Mai tarziu pe la pranz gasesc frigiderul plin si niste cadouri pe masa din sufragerie. Eu mi-am spus in gand: „Multumesc, Bunico, din suflet!!!”, cred ca am fost vizitata de un inger.
14. Andreea Ilie

Minuni de Crăciun


„Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate!” Lumea se holba la mine ca la o nebună pentru că vorbeam singură, mai bine zis, că ţipam singură, dar puţin îmi păsa de ce cred ei în momentul ăsta. Ceea ce mă interesa pe mine, era faptul că voi întarzia din nou la ora de fizică, iar profa mă va jigni ca de fiecare dată şi voi primi şi detenţie pe deasupra. De ce tocmai astăzi a trebuit să mi se intample asta? Tocmai astăzi, când fratele meu se intoarce acasă după cinci ani de zile în care nu l-am văzut deloc. Ce poate fi mai minunat de-atât! Cer chiar atât de mult, dacă doresc să-mi petrec mai mult timp cu fratele meu?
Pierdută printre gânduri, nici nu am observat că mă aflam deja în faţa clasei, cu mâna tremurând pe clanţă. Trag aer în piept pentru a mă calma şi intru hotărată în clasă, pregătită pentru orice s-ar intâmpla. Dar pentru ceea ce a urmat, chiar nu eram pregătită. Nu era nicio urmă de profă sau de vreun coleg, doar dacă…Scot repede telefonul, aproape scăpându-l şi mă uit la data de azi. Era cât pe ce să cad jos, dacă nu mă sprijineam de uşă. Cum puteam să fiu aşa de uitucă?? Astăzi era Ajunul Crăciunului, iar eu îmi pierdeam timpul la şcoală?? Nu degeaba, ai mei s-au uitat aşa de ciudat la mine când le-am spus că plec la ore. Cred că într-o zi o să-mi pierd şi capul la cât de aiurită sunt.
Nici nu am mai stat pe gânduri, că am şi zbughit-o spre ieşirea din liceu, dar fix când am ieşit, am alunecat şi mi-am luat o căzătură de toată frumuseţea. „Pfiu! Bine că nu m-a văzut nimeni.” Verificând dacă totul este la locul lui, m-am ridicat uşor de jos şi, de data asta, am luat-o la pas pentru a evita o altă căzătură. Nu de alta, dar voiam să ajung întreagă acasă.
Pe drum mi-am scos un sandvis din ghiozdan, dar nici nu am apucat să muşc din el, pentru că un câine mi l-a şi înhăţat din mană şi-a luat-o la fugă. Am pornit şi eu după acesta, având grijă să nu mai cad, dar fără vreo şansă de reuşită. La colţul străzii, câinele a luat-o la dreapta, iar eu, ca o impiedicată ce sunt, am călcat greşit şi m-am dus târâş înainte vreo câţiva metri. Enervată la culme, m-am ridicat şi m-am dus după el, nemaipăsându-mi că eram plină de zăpadă din cap până in picioare şi că aş fi putut să cad din nou.
Până la urmă am dat de el, iar scena din faţa mea m-a lasat fără cuvinte. Acesta îi oferea sandvişul meu unui băieţel de vreo cinci anişori, care avea pe el doar o bluziţă subţire si nişte pantalonaşi zdrentuiţi. Eram aşa de emoţionată, încât mi-au dat lacrimile la gestul făcut de acest câine hoţ, care dorea doar să îşi ajute micuţul prieten. M-am apropiat de aceştia, iar câinele, văzându-mă, a inaintat în faţa băieţelului gata să sară pe mine. M-am lăsat în jos şoptindu-i că totul va fi bine şi că nu o să le fac nimic. Mi-am scos şi restul de mâncare pe care o mai aveam în ghiozdan şi le-am oferit-o, uitându-mă la ei cum o infulecau pe îndelete.
Ce părinţi ar fi putut să facă aşa ceva, încât să-şi lase copilasul pe străzi, flămând şi îngheţând în hainele subţiri pe care le avea. Dacă n-aveau ce să-i ofere sau nu-l vroiau, puteau măcar să-l ducă la un orfelinat, unde ar fi avut parte măcar de un acoperis deasupra capului, puţină mâncare şi un loc care să-i ţină de cald. În timp ce aceştia mâncau, mă gândeam cum aş putea să-i ajut şi tocmai atunci mi s-a aprins un beculeţ. Am scos telefonul şi am sunat-o pe mama, povestindu-i ce s-a întamplat şi de ideea care mi-a venit. Aceasta a promis că va discuta cu tata şi că mă va suna înapoi ca să-mi spună de decizia luată. Mi-am dat jos geaca de pe mine şi am pus-o pe băieţel, acesta mulţumindu-mi şi luându-l şi pe prietenul lui in brate, înfofolindu-se mai bine pentru a se încălzi.
În timp ce aşteptam apelul de la mama, l-am intrebat pe micuţ cum îl cheamă pe el şi pe câinele său. Acesta mi-a răspuns că numele lui este David, iar prietenul său n-are nici un nume. L-am mai întrebat cum a ajuns să umble pe străzi, băieţelul spunându-mi că mama lui s-a imbolnăvit şi a murit acum câteva săptămani, lăsându-l singur şi că pe tatăl său nu l-a cunoscut niciodată. Mi-a mai spus că dacă nu era câinele care să-l salveze, el numai era acum aici. Începusem să plâng şi l-am intrebat ce a vrut să zică cu faptul că nu ar mai fi fost aici, începând să bănuiesc tot ce era mai rău.
Băieţelul, cu lacrimi in ochi, mi-a povestit că la scurt timp după ce a rămas singur, îi era atât de foame şi atât de frig, încât se prăbuşise în mijlocul străzii, dorindu-şi să ajungă sus la ingeri, alături de mama sa. Aproape dorinţa i se îndeplinise, deoarece era cât pe ce să dea o masina peste el, dar că prietenul lui l-a salvat şi a avut grijă de el până acum, aducându-i mâncare şi ţinându-i de cald.
Soneria telefonului meu a început să-şi facă prezenţa în buzunarul de la pantaloni şi am răspuns. Imediat vocea mamei răsuna din capătul celălalt, dându-mi vestea mult aşteptată. Le-am spus părinţilor mei că îi iubesc şi le-am mulţumit foarte mult pentru că mi-au făcut cel mai frumos cadou de Craciun. Eram aşa de fericită că voi mai avea un frăţior, încât am început să sar în sus de bucurie! L-am luat pe micuţ in braţe şi i-am spus că de azi înainte voi fi surioara lui şi că acum vom merge impreună acasă pentru a-şi cunoaşte viitoarea familie. David a început să plângă, mulţumindu-mi pentru vestea minunată pe care i-am dat-o şi m-a intrebat dacă putem să luăm şi câinele cu noi. I-am spus că da, că şi el va face acum parte din familie.
În drum spre casă, David mi-a spus că a găsit un nume pentru prietenul lui şi chiar i se potrivea. Dacă n-ar fi fost el, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu acest micuţ…
Ai auzit, prietene! De azi înainte, numele tău va fi „Miracol” !
15. Raluca Preisler
Un Crăciun la spital
În timp ce stătea în sala de așteptare a spitalului orășenesc, mama sa urmând să nască în orice clipă, Ana nu se putea abține să nu se gândească la toate problemele ei acumulate peste zi.
Era o seară de vineri, cu câteva zile înainte de Crăciun. Fusese ultima zi de școală înainte de vacanță, în care toată clasa jucase Secret Santa. Cumpărase o eșarfă de firmă pentru colega ei, dar ea primise în schimb o cutie de globuri. Nu-i plăceau deloc. Știa că ar fi trebuit să fie mai recunoscătoare, dar nu avea cum. Înainte de împărțirea cadourilor, dirigintele lor, care era profesor de matematică, le adusese tezele corectate. Iar asta stricase cam tot.
I-ar fi plăcut să vorbească cu cineva despre dezamăgitoarea notă de 4 pe care o primise și despre cât o sperie BAC-ul la mate, dar nu prea avea cu cine. Să le spună părinților ieșea complet din discuție. În ultimul timp toate conversațiile lor se învârteau în jurul viitorului copil: oare ce o să fie, cum o să arate, ce nume să-i punem. Întreaga familie spera la un băiat, dar ea își dorea o fetiță pe care să o pieptene și să o îmbrace ca pe o păpușă.
Desigur, îl mai avea și pe iubitul ei, Vlad, dar el fusese cam distant în ultimul timp. Îl vedea rar, iar mesajele pe care și le scriau erau scurte și la subiect. Încercase fără rost să-l sune și să-l cheme la spital, dar până la urmă a renunțat și i-a scris un mesaj.
Nemaiputând suporta presiunea, Ana coborî la parter ca să-și ia o cafea. Nici nu îi plăcea așa de mult cafeaua, dar avea nevoie de ceva care să o țină ocupată. Stând la rând la automat, observă un grup de colindători veniți să împartă daruri și să-I aline pe cei bolnavi. Tocmai terminaseră cu acel etaj și luaseră o pauză înainte de a trece la următorul.
Ana nu-și putea lua ochii de la costumele sclipitoare ale crăciunițelor și spiridușilor, dar nici de la sacii lor încărcați cu cadouri. Oftă, gândindu-se că anul acesta Moșul nu are cum să aducă mai mult decât o sacoșă cu dulciuri. Fuseseră o mulțime de cheltuieli pentru a pregăti venirea noului micuț pe lume. În plus, ai ei trebuiau să economisească bani pentru banchetul Anei și admiterea ei la facultate.
Era fascinată de grupul de colindători, dar băiatul costumat ca Moș Crăciun îi atrase în mod special atenția. Îl recunoscu în persoana lui Dan, un fost coleg de liceu care terminase cu doi ani în urmă. Pe când era boboacă, Ana avusese un mic crush pentru el, dar el era deja într-o relație cu o fată de vârsta lui și nu îndrăznise să intervină între ei. Acum era mândră de această decizie. Întotdeauna admirase stabilitatea relației dintre cei doi.
Ana își dădu seama că s-ar putea să nu mai aibă altă ocazie de a-l vedea, așa că își făcu curaj să meargă să-l salute.
-Bună, Dan. Nu te-am mai văzut de mult.
-Ana! Nu mă așteptam să dau peste tine la spital. Ai pățit ceva?
-Eu nu, dar mama mea trebuie să nască în seara asta.
-Măi să fie! Și n-ar trebui să stai cu ea?
-Ba da, dar sunt prea stresată ca să mă întorc acolo. Am nevoie să-mi iau mintea de la asta măcar puțin.
-Ei bine, ce-ar fi să vii să ne ajuți să împărțim cadouri? Sigur asta o să te înveselească.
-Vorbești serios? Dar eu n-am contribuit cu nimic la aceste daruri.
-Timpul și binevoința ta sunt de ajuns. Hai!
Ana își puse pe cap un fes de crăciuniță care le rămăsese în plus colindătorilor și porni cu ei să împartă daruri. Ajunseră la secția de pediatrie, unde copiii se bucurară nespus să asculte glumele Moșului și să cânte colinde. Colindătorii ofereau păpuși și mașinuțe copiilor care erau suficienți de mari pentru a le folosi, iar celor mai mici le dădeau animăluțe de pluș. Mamelor care erau cu ei le ofereau fructe și alte bunătăți de Crăciun. Ana făcu eforturi mari ca să își ascundă îngrijorarea și să se integreze în grup, dar când văzu bucuria sinceră ce se revărsa de pe fețele celor bolnavi, simți și ea că problemele ei sunt departe.
Mai târziu, trecură într-un salon în care se aflau numai pătuțuri cu gratii. Unii copilași plângeau, alții se uitau curioși. Colindătorii le lăsară jucării și câteva fructe micuților, apoi plecară mai departe. Ana, intrigată, o întrebă pe asistenta care îi conducea:
-De ce stau acești copii singuri? Unde sunt părinții lor?
-Aceștia sunt copii care au fost abandonați în spital la naștere. Stau aici până când se vor găsi asistenți maternali pentru ei. Mamele lor sunt de obicei femei tinere care nu își pot permite să îi crească.
Ana simți cum bucuria acumulată anterior începe să se risipească. Își îndreptă atenția spre un băiețel de vreo 6-7 luni care plângea în pătuțul lui. Îl luă în brațe și încercă să îl liniștească, deși nu prea știa cum ar trebui să se poate cu un copil. Nici nu își dădu seama că a rămas singură în cameră până când Dan nu se întoarse după ea.
-Ana, nu vii? Ceilalți ne-au luat-o cu mult înainte.
-Eu aș vrea să mai rămân aici. După aceea mă întorc la părinții mei. Vă rog să plecați fără mine.
-Bine atunci. Crăciun fericit! Și sper ca mama și viitorul tău frățior să fie bine.
Ana își petrecu următoarea oră jucându-se cu cei mici și asigurându-se că fiecare primește în mod egal atenție de la ea. Îi părea foarte rău pentru acești copii și își promise că va mai veni de multe ori pe acolo în timpul anului, pentru a-i face să se simtă iubiți. Luându-i în brațe, se gândea la viitorul ei frățior și că nu-i mai pasă dacă va fi băiat sau fetiță. Se bucura doar că el va avea un acoperiș cald deasupra capului și își va petrece Crăciunul înconjurat de o familie iubitoare.
Când simți că e timpul să-și îndrepte atenția asupra propriei familii, Ana hotârî să se întoarcă înapoi la maternitate. Fu surprinsă de silueta unui băiat care stătea singur într-un colț al sălii de așteptare.
-Vlad! Știi cât te-am așteptat?
-Îmi pare rău! Aș fi vrut să fi văzut mesajul tău mai devreme.
-Ce se întâmplă cu tine? În ultimul timp ești mereu ocupat. Abia dacă ne mai vedem.
-Ei bine… aș fi vrut să fie un cadou de Crăciun, dar cred că trebuie să-ți spun mai devreme. În ultimele weekend-uri am lucrat ca distribuitor de pliante, și cu ce mai aveam eu am cumpărat o excursie la munte, de Revelion, doar pentru noi doi. Știu cât de mult îți place să schiezi. Ai tăi au aflat deja și sunt de acord.
-Wow, nu mă așteptam la asta… Sună… foarte bine…
-Deci ce zici? Vrei să vii?
-Sigur, o să fie distractiv. Dar nu te supăra dacă-mi aduc și caietul de mate și te pun să mă meditezi.
Cei doi își zâmbiră și rămaseră îmbrățișați timp de câteva minute. Curând veni și asistenta care îi pofti în salon.
-Sunt doi gemeni sănătoși, spuse ea. O fetiță și un băiețel.
-Ăsta da miracol de Crăciun! exclamă Vlad, văzând că Ana e încremenită. Cum de nu și-a dat nimeni seama că în burta mamei tale bat două inimi și nu una?
Anca și Vlad intrară în camera unde mama și tatăl fetei țineau fiecare câte un copil în brațe. Tatăl tocmai încheia o convorbire telefonică:
-I-am anunțat pe bunici de vestea cea mare. Sunt înmărmuriți. În plus, se pare că vor veni și ei în vizită de Crăciun. Au spus că pregătesc o mulțime de bunătăți și cadouri pentru voi. Pe mama și pe frații tăi îi externează la timp ca să petrecem Ajunul Crăciunului împreună. Vlad, tu și mama ta sunteți de asemenea invitați.
Ana și Vlad nu știau ce să mai zică. Ana simți cum inima ei se umple de bucurie. Era mai mult decât putea cere. Vlad și familia ei îi erau alături orice ar fi, iar de acum toate lucrurile urmau să se rezolve. Putea exista un Crăciun mai frumos?
16. Bianca Alexandra
Cadou de Craciun
Departe de lumea in care traim,in pustietatea frigului dupa kilomeri de mers pe jos sau cu sania, intr-o casa mare ,camuflata de zapada se afla Mos Craciun si spiridusii sai.Casa  este plina de energie,pentru ca spridusii, niste omuleti de 1 metru cu pantofi cu bot ascutit si lungit, cu pantaloni bufanti , camasa colorata si urechi mari si ascutite, muncesc cu spor , facand cele mai frumoase jucarii pentru copii. Pe bande rulante trec jucăriile care sunt prelucrate de  fiecare spiriduș in parte. După ce banda se termina iar jucăriile sunt finisate ele ajung dintr-un cos mare de unde alti spiriduși le iau si le impacheteaza. In tot acest timp ei păstrează voia buna si in timp ce lucrează canta colinde si multe alte cântece precum:
Muncim cu drag si spor
Copiilor noi sa le dam
Jucării si voie buna
Sa cantam asa-mpreuna.
Dar si multe altele.
      -Gilbor ,striga un spiriduș mai grăsan si rosu la fata pe nume Baterbule, adu’ tu te rog din camera de stocare mai mult lipici magic si culori zvăpăiețe caci se vor termina în curând.
      -Imediat , raspunde cu un zâmbet larg  Gilbor.
După ce intra in camera de stocare unde se afla mii de rafturi cu multe lucruri etichetate pentru a putea fi găsite mai ușor, Gilbor începe sa caute lipiciul si culorile zvapaiete. Nu prea intra in camera acesta , Claim fiind cel care se ocupa de ea, dar azi, pentru ca ,Claim avea treburi mai importante, in camera ,intra oricine avea nevoie de ceva.
Ajunsese la capătul celui de-al șaselea raft si nu găsise inca lipiciul.
-Of,Claim, unde oare e lipiciul? Intreaba Gilbor doar pentru el.
In timp ce căuta ,din greșeală spiridușului ii căzu din buzunar mingiuta colorata, pe care o purta întotdeauna cu el, deoarece ii purta noroc. Mingiuta se rostogolise câțiva metri si se opri intr-o ușă de care Gilbor nu știa nimic. După ce își lua mingiuta el analiza puțin ușa si curios fiind de ce se afla înăuntru el o deschise.
Acolo erau multe mese si pe ele se aflau tot felul de vase de sticla in care era un praf verde. In mijlocul camerei  se afla un scaun pe care acum stătea cineva.
    -Ho, ho,ho, spune vocea de pe scaun. (Era mosul). Ei bine, se pare ca după atâția ani, un spiriduș descoperi si acesta camera.
    -Vai mosule,spune spiridusul speriat ca și-a băgat nasul unde nu trebuia,te rog sa ma ierți. Nu am știut ce este aici si…
Dar nu apuca sa termine caci mosul i-o lua înainte.
   -Stai liniștit dragul moșului, nu e secreta camera. Doar ca voi nu știți inca de ea.
   – Dar ce faci aici mosule?
     -Cadouri Gildor,cadouri. Doar ca unele mult mai importante. Aici prepar eu praful de fericire, bunătate si căldură. Vezi tu, asta este cel mai important cadou al Crăciunului, si nu jucăriile ori obiectele fara valoare. Asta înseamnă Crăciunul de fapt, ca oamenii sa fie mai buni si mai fericiți, iar spiritul Crăciunului asta ii îndeamnă. In timp, oamenii au uitat care sunt lucrurile cu adevărat importante, iar noi, Gildor , încercam doar sa le aducem aminte.
   – Ințeleg mosule…
    -Ei,dar tu nu veniseși cu o treaba sau nu ?,spese mosul asezanduse la loc pe scaun.
    – Of, uitasem deja. Asa e, Baterbule,ma aștepta.
Cum spuse asta spiridușul ieși, mai căuta un timp lipiciul, caci culorile le găsise si ieși afara din camera de stocare chiar când Baterbule dorea sa intre.
     – Pe tine te căutam, Gilbor, ma temeam ca ai adormit.
     – Scuza ma dar lipiciul asta parca e invizibil si nu magic,spuse Gilbor in timp ce ii dădu celuilalt spiriduș lucrurile.
      -Hei ,Gilbor,spuse Hernaite, o spiridușa ,ce părere ai de jucăria mea, este o păpușă care merge, vorbește, rade si stie sa numere si chiar sa deseneze..
     -Ia mai taci acolo, Herb draga,spuse Kilkin, un spiriduș slab si cu umor,uita-te la mașina  mea,merge pe jos iar cand te plictisești apeși pe un buton si începe sa zboare. Am numit-o masion . Ce părere ai?
     -Asta-i tot ce puteti? Întreba o alta spiridușa , pe nume Ternia. Aceasta minge, are aripi care pornesc atunci când apeși pe buton iar ea rămâne in aer cat vrei . daca ii spui „fugi” ea  începe sa se miște rapid prin aer, iar daca ii spui”stai” ea se opreste ca un câine ascultător.
    -Zi tu ,Gilbor, întreabă apoi Herb, care ti se pare cel mai frumos cadou de Crăciun.
    -Ei bine, spune Gilbor, fara supărare dar eu cred ca cel mai frumos cadou este faptul ca de Crăciun, noi putem sa le aducem copiilor si adulților un strop de fericire si bucurie. Pentru ca, pana la urma, Crăciunul  înseamnă căldură in suflete ,liniște, pace, si fericire, iar asta e tot ce contează….
17. Krisz loves Books
Poveste de Crăciun
Păşeam nesigură iar tocul mi se bloca din când printre pavelele lucioase ca sticla şi deloc sănătoase pentru echilibrul meu precar din acel moment. Fulgii mi se prindeau cu nestingheriţi prin păr, lapoviţa se lovea grăbită de faţa mea, îngreunându-mi vederea, iar lacrimile îmi îngheţaseră pe obraji. Nu mă ajutau sau impresionau cu nimic nici luminiţele care luceau pretutindeni, ca nişte licurici.
Căutam în zadar din priviri un local deschis, unde să mă afund, dar ce absurd din partea mea să sper că în Ajunul Crăciunului s-ar întâmpla un aşa miracol. Nu pentru mine, care nu mai credeam de mult timp în ele. Doar moşi zâmbăreţi din pluş şi reni îmi făceau în ciudă din vitrine, pe care le înfrumuseţau cu mândrie. Nici pe stradă nu era ţipenie de om. Era firesc, toţi stăteau acum în jurul bradului, încălzindu-se cu căldura familiei, mâncând bomboane şi cântând colinde. Nu orbecăind aiurea, ca mine.
Melancolia m-a cuprins subit, în timp ce frunzăream frenetic prin rafturile cu amintiri, încercând să rememorez clipe frumoase, să simt iar gustul prăjiturii cu mere şi scorţişoară cu care mă răsfăţa mama, să mă alin cu glasul ei care îmi mângâia inima când îmi spunea „Tu mereu vei fi fetiţa mea”, sau să mă amăgesc mirosul de mandarine care plutea în toată casa. E sfâşietor doar când te gândeşti că nu vei mai avea parte vreodată de asta. Că nu mai ai la cine să te întorci. Că nu mai aparţii niciunde.
Dacă ar fi să fac un calcul, cred că sunt cel puţin trei ani de când nu am mai petrecut un Crăciun tipic. M-am afundat în lucru, m-am dedicat orbeşte lui, m-am forţat de toţi şi de toate, chiar şi de mine. Să nu mă mai torturez cu lipsa alor mei. Pare destul de trist şi deprimant pentru alţii că am ajuns şi astăzi să încui eu uşa firmei, şi nu e primul 25 decembrie când fac asta. Însă pentru mine aşa e cel mai bine, doar aşa îmi ocup mintea şi nu mă mai gândesc.
Nu mă mai gândesc la faptul că mă întorc între patru pereţi reci şi neprietenoşi. Sau că nici anul acesta nu am un brad; pentru că nu am avut timp să cumpăr unul, pentru că nu mai are aceeaşi semnificaţie şi încărcătură emoţională pentru mine. Perioada aceasta a anului, pe care majoritatea o primesc cu bucurie nemărginită şi o aşteaptă ca pe o minune, e una groaznică pentru mine, care-mi atârnă pe suflet ca plumbul şi îl sufocă.
Smulgându-mă din gândurile sumbre în clipa prezentă, mi-am îngustat ochii, încercând să mă conving că în faţa mea, nu foarte departe, pe o uşă era întoarsă pancarta cu „Deschis”. Am şovăit o clipă, dar mi-am adunat tot curajul posibil şi am păşit grăbită spre el, parcă temându-mă să nu fie o iluzie, să nu mi se scurgă printre degete oportunitatea, şi am deschis uşa mare, de mahon.
Mirosul de cărţi vechi m-a cuprins din prima clipă în care am intrat. Era un anticariat. Unul pe lângă care am trecut de atâtea ori, dar niciodată nu am avut îndrăzneala să intru. Sau mai bine zis, am evitat să o fac. Am atins şovăind o carte, parcă convingându-mă că nu se va transforma în pulbere sub degete mele.
– Te pot ajuta?
Am tresărit auzind vocea aceea atât de familiară, care încă trezea o multitudine de trăiri în mine. Ştiam că e anticariatul părinţilor săi, dar nu m-aş fi aşteptat să fie aici. Mii de amintiri m-au copleşit ca un uragan, într-o clipă. M-am întors spre el, şi atunci l-am văzut. Stătea pe un scăunel vechi, precar, ce părea că se luptase cu anii, înconjurat de vrafuri de cărţi, cu părul ciufulit, cu un pulover verde, lălăi, dar care îi dădea un aer atât de boem. Ţinea în mâini un volum din piele roşie, cu un scris auriu pe cotor, care îmi părea oarecum familiar.
– Nu cred, i-am tăiat-o brusc, ca un copil speriat.
Era un şoc să îl revăd după atâta timp. Băiatul după care suspinasem ani întregi, care mă fermecase fără să facă nimic în sensul acesta. Colegul retras şi de neatins din facultate, cu un an mai mare decât mine. Căruia nu reuşisem niciodată să îi atrag atenţia, pentru că era de fiecare dată mult prea absorbit de nelipsita carte pe care o purta cu el – şi de fiecare dată era alta. M-am resemnat la un moment dat şi am înţeles că nu am şanse să pătrund  în lumea lui, că el trăieşte în cele din cărţi, că e îndrăgostit de vreo prinţesă sau domnişoară unică din paginile lor. Şi că nu m-aş putea ridica niciodată la înălţimea aşteptărilor lui.
– Eşti sigură? Îţi pot recomanda câteva titluri.. a încercat să reia discuţia cu un surâs cald, cu ochiii mari şi verzi cercetându-mă atent.
– Mă descurc şi singură.
M-am întors cu spatele spre el, observând titlurile din jur. Trecuse atât de mult timp de când nu mai citisem o carte, de când renunţasem la pasiunea mea pentru ele. Viaţa nu era întotdeauna aşa cum o zugrăveau, de aceea am hotărât să nu mă mai mint singură, să nu mă îmbat cu apă rece. Să fiu cât mai realistă.
– Cauţi un titlu anume? a rupt după o mică pauză tăcerea care se aşternuse între noi.
Pentru o clipă am avut senzaţia că e alt om, deoarece nu îl auzisem în patru ani rostind atât de multe fraze ca acum. Parcă încerca să îmi menţină interesul, să.. Nu, aberez. Mintea mea stupidă îşi imaginează iar scenarii fanteziste, îndepărtate de realitate.
– Doreşti să îi oferi cuiva de Crăciun un cadou special?
– Nu am cui. Şi oricum, Crăciunul nu mai are vreun sens pentru mine de câţiva ani, am recunoscut cu amărăciune.
Mi-am muşcat limba subit, supărată că mă deschisesem astfel în faţa lui. La urma urmelor, el era un străin. Nu contează de câte ori mi-a populat visele şi gândurile.
– Eu.. am văzut lumină şi mi s-a părut ciudat că e deschis acum, am schimbat repede subiectul. Am intrat din curiozitate, mai mult.
Grozav, Tatiana, acum o să creadă că eşti o retardată care nu a păşit vreodată într-un spaţiu încărcat de cultură.
– Adică.. e ciudat că de Crăciun stai aici, şi nu acasă.
S-a ridicat încet, uşor surprins de familiaritatea care îmi scăpase în glas atunci când mă adresasem lui. Ca şi cum am fi vechi prieteni. Călcasem pe un teren primejdios. Inima deja mi-o lua la galop pe măsură ce se apropia de mine. S-a oprit la câţiva paşi şi privirea lui care parcă încerca să mă descifreze, să mă citească ca pe una dintre cărţile lui, m-a făcut să uit să sar peste o respiraţie.
– Presupun că e în regulă pentru mine aşa, mi-a răspuns calm, ridicând din umeri.
Un zâmbet i-a apărut în colţul gurii, dezvăluind gropiţa din obraji.
– Pentru mine aici e acasă, oricum.
Privirea îi era pierdută în gol, într-un punct fix. Părea iar acaparat de lumea lui. La un moment dat, şi-a întors-o asupra mea, uitându-se stăruitor la mine.
Am întrerupt contactul vizual intens şi am făcut câţiva paşi înapoi, rupându-mă din vraja pe care o emana asupra mea. Când a înţeles că am bătut în retragere, că aveam de gând să plec, s-a apropiat mai mult de mine, şi am observat cu colţul ochiului că mi-a întins volumul frumos din piele, pe care îl citea când am intrat în anticariat.
– Ia-l tu..
Ochii mi-au alunecat peste copertă şi am îngheţat: „A Christmas Carol” de Charles Dickens, aceeaşi carte pe care i-o strecurasem în ghiozdan fără să vadă, în ultimul Crăciun de dinainte ca drumurile noastre să o ia pe făgaşuri diferite şi să nu îl mai văd. Aş fi recunoscut-o dintr-o mie. Îi şi scrisesem atunci pe prefaţă o dedicaţie, fără să mă semnez.
Am deschis uşa grăbită, dar înainte să plec, m-a prins de mână. Atingerea lui parcă m-a electrocutat, şi şi-a retras-o sfios, temându-se să nu fi fost prea ciudat gestul lui.
– Nu vreau să pleci de aici fără vreo amintire, a insistat stăruitor, oferindu-mi volumul.
Dar deja am mii.
– Mulţumesc, a fost tot ce am putut rosti, înainte să ies pe uşă ca o furtună, înainte să îmi pierd ultima urmă de echilibru.
Nu am reuşit să fac mulţi paşi până când m-am izbit de un bărbat grăbit, care nu mi-a acordat vreo atenţie nici când cartea dintre mâini a căzut pe jos în zăpada moale. Am ridicat-o grăbită, şi atunci am văzut că pe prima pagină era mesajul pe care i-l lăsasem cu ani în urmă:
„Sper să-nţelegi într-o zi de ce.”
Iar dedesubtul lui, cu un scris aparte, pe care l-am recunoscut imediat, era notat:
„Am înţeles. Vladimir.”
M-am întors ca din instinct spre anticariat, şi în prag stătea el, mă aştepta cu neaua care i se juca prin păr şi cu un zâmbet care spunea atât de multe, pe chip.
Şi atunci am înţeles şi eu. 
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s