Numele meu este Anton de Geo Dinescu | Recenzie

numele meu este anton

Synopsis:
În acest roman de debut, suntem martorii unei vieți pe fast forward, în care narcisismul, căutarea iubirii, pierderea, vinovăția și acceptarea de sine alcătuiesc un domino infernal. Geo Dinescu scrie brut, autentic și emoționant.

La șase ani, Anton strânge bani ca să-și cumpere un frățior. Iubește cărăbușii, dar le rupe aripile. Are secrete cu mama lui și crede că e cel mai frumos din clasă. La șaisprezece ani, nu mai are nevoie de nimeni. Oamenii pe care îi iubește încep să moară. La treizeci, se logodește, deși simte că e capăt de linie.

Detestă pianul, deși e un compozitor faimos. La patruzeci de ani se află în plin dezastru.

Părerea mea:
La prima vedere ai spune că este o carte pentru copii, dar descrierea este cea care te îți oferă o imagine de ansamblu a ceea ce te așteaptă în interiorul ei, ceva mai profund și mai serios. Nu vă lăsați păcăliți, este o carte mai greu de digerat și care lasă urme, așa cum ar trebui să impresioneze viața unui om cu suișuri și coborâșuri, ai de-a face cu un puzzle ale cărui piese le vei potrivi abia la final când totul îți este la dispoziție.

Cartea este compusă din frânturi din viața lui Anton, un băiat pe care îl observăm în diverse etape ale vieții lui prin felul în care raportează la ceea ce se întâmplă între membrii familiei sale. Inocența și fericirea de la început este treptat schimbată în ignoranță și înfumurare, combinată cu o notă persistentă de nemulțumire și nestatornicie. Aceste fragmente sunt atât de bine îmbinate, încât nu reușești niciodată să îți dai seama ce fel de om este, fiecare vârstă găsindu-l pe acesta într-o altă stare de spirit, dar per total ceea ce pot afirm este că Anton nu este capabil să înțeleagă în niciun moment ce impact au acțiunile sale asupra celor din jur, nici să facă diferența dintre bine și rău. Dacă la început îi „ierți” neștiința, mai târziu nu poți depăși greșelile pe care le repetă la nesfârșit. Un exemplu este mama sa, care inițial este „tare frumoasă și bună”, ca mai apoi să devină „cea mai imbecilă ființă din lume” și o prezență abia sesizabilă; de asemenea Anton are planuri mari pentru copiii și nepoții săi, dar atunci când aceștia apar în viața lui le întoarce spatele sau se poartă și le vorbește urât. 

Relația cu tatăl său nu este cea mai bună și descoperim pe parcurs înclinația acestuia spre violență pe care o împrumută și Anton față de soția sa, precum și pasiunea pentru alcool. În umbra a ceea ce a văzut în copilăria sa nutream speranța ca ceva dintre acestea să îi fi rămas ca obiceiuri nedemne de repetat, dar dimpotrivă, nici nu realizează că ceea ce face este greșit și este suma celor mai urâte obiceiuri din familia sa.  

Pe lângă toate acestea, avem parte de momente la care ne putem raporta și unul dintre acestea este atitudinea față de familie din adolescență, când am manifestat cu toții un soi de respingere pentru ei din cauza faptului că eram prea implicați emoționali și greu de mulțumit și nu puteam înțelege punctul lor de vedere, dar vreau să cred că situația s-a îmbunătățit pe parcurs și am ieșit din bucla aceasta de neînțeles. În plus, Anton nu este responsabil nici ca adult, toată vina o atribuie celor din jur fără niciun motiv evident, o învinovățește și o lovește pe soția sa cu o seninătate care mie mi-a dat fiori, încât ajungi să te întrebi ce se întâmplă cu mintea lui.

Per total mi-a plăcut cartea și i-am acordat 4 fluturași din 5 pentru ideile ce mi-au stârnit diverse reacții, fie ele negative sau pozitive, pentru faptul că mi-a dat foarte multe de gândit în ceea ce privește modul în care ne raportăm la cei din jurul nostru, cum învățăm (sau nu) din greșelile noastre și cu ce rămânem la finalul vieții. Este o lecție de viață ce merită transmisă mai departe, chiar și ca un simplu exemplu negativ. 

V-o recomand cu drag, dar dacă vă deranjează detaliile grafice nu este cartea potrivită pentru voi și cu siguranță nu o recomand sub vârsta de 16 ani, dar aceasta este alegerea fiecăruia.

Citate:

„Mama e tare frumoasă și bună, mai ales când face prăjitura aia cu ciocolată. De-aia mie-mi pare tare rău că, atunci când vine să mă vadă, Bunica o ceartă maxim. Îi spune că e incapabilă să crească un copil – când am întrebat ce e aia „incapabil”, au râs cu toții și au arătat-o cu degetul pe mama:
 – Uită-te bine la mă-ta, ea e o incapabilă perfectă!
Ce bine, ce bine, sper că, atunci când o să cresc, și eu o s-ajung cel puțin la fel de incapabil.”

„Am întârziat aproape o oră. De-asta am râs de ne-am prăpădit. Noi voiam familie, dar nu eram în stare nici s-ajungem la timp la un eveniment care ne va schimba viețile. Logodnă pe bază de relaxare, asta era ideea. Cât timp ne-a cântat popa, am râs pe înfundate. Când ne-a pus verighetele pe degete, nu mai găseam nimic amuzant. Exact ca atunci când urci în avion: pornește, și nu mai ai nicio șansă să cobori. Voiam amândoi să-i spunem popii că o să coborâm la prima.”

„Păcat? De când e sinuciderea un păcat? Tata mereu s-a considerat capul familiei, iar un cap își rezervă dreptul la orice decizie importantă. Dar popii nu cred asta, așa că i-au dat o groapă la marginea cimitirului.”

Nota mea:

Note
4 fluturași din 5

 

 

Reclame